Între ’89 și ’94 am lucrat într-o fabrica de carosat mașini care încă mai există, așa că, teoretic aș fi putut fi și azi funcționar economic. Teoretic…

Dar ce vreau să vă spun este că mi-am adus aminte de o întâmplare povestită chiar de protagonistă.

Cine a lucrat într-o fabrica știe că ăla e un loc unde toată lumea știe despre toată lumea, toată lumea se nășește, se încuscrește, se iubește, se ceartă, se împacă cu toată lumea astfel încât ajungi să povestești tot și orice.

E, întâmplarea asta absolut autentică a avut loc acum aproximativ 30 de ani și a fost povestită de o doamnă care văzându-mă trista într-o zi, aveam vreo 21-22 de ani, mi-a zis:

— Termină, fată, cu prostiile! Femeia nebârfită e ca o floare neudată. Uită-te la mine, cine dracu’ să mai bârfească pe mine acu’ că sunt bătrână și grasă?

I-am mulțumit în gândul meu mulți, mulți ani după aceea de foarte multe ori.

Mă rog, nici asta nu voiam să vă povestesc dar mi s-a părut important să vă creionez personajul care, într-o zi, râzând cu gura până la urechi, ne zice:

— Aseară stăteam cu X (bărba-su) în pat și citeam amândoi. La un moment dat, pune o mână pe mine, se dă mai jos, începe să mă pipăie până pe partea cealaltă în timp ce amândoi continuam să citim, eu zic în sinea mea „Asta e, mulțumescu-ți ție, Doamne!”, el găsește buzunarul de la pijamaua cu care eram îmbrăcată, bagă mâna, scoate o scobitoare și, tacticos, începe să se scobească în dinți. Eram îmbrăcată cu bluza lui de pijama și omul își adusese aminte că are o scobitoare în buzunarul din stânga.

Când m-am întors către el și m-am uitat siderată, și-a dat seama și măcar ne-am ales cu o porție zdravănă de râs.”

M-am gândit că în vremurile astea avem nevoie să (mai și) râdem.