Sunt în restaurantul unui hotel din Istanbul unde se aude un jazz drăguț pe fundal, unde se aude o limbă pe care o identific eu a fi turcă dar, realitatea este că doar aproximez; unde se mai aude și engleză destul de des și unde, absolut pe neașteptate se aude plânsul unui sugar.

Este extraordinar cum păstrăm în noi amintirea care ne ajută ca, în funcție de plâns, să știm destul de precis vârsta copilului pe care îl auzim (chiar și fără să îl vedem, cum e cazul meu acum) dar mai ales, motivul pentru care plânge, nevoia pe care o anunță. Copilul pe care îl aud printre ritmurile lascive de jazz este un pui de doua, maxim trei luni.

Sunt cufundată în lectura unei cărți, mi-e bine, sunt chiar bucuroasă în mare parte din viața mea așa că am cam lăsat toate scuturile jos, cumva încredințată că nu mi se poate întâmpla nimic rău, măcar în viitorul foarte apropiat.

Așa că, din aceste simple motive, plânsul acela de sugar flămând, m-a tras ca printr-o gaură de iepure într-o perioadă care va rămâne cu mine suspendată în atemporalitate, va fi pentru totdeauna impregnată de miros de lapte, de grijă, infinită grijă care de multe ori se transformă în frică și chiar disperare, un timp lipsit de secvențialitate pentru că a devenit din prima zi un continuum de zile cărora li s-au anulat nopțile devenite și ele momente de veghe sau de pază.

Aud plânsul care semnalează foamea și pentru că eram fără nici un fel de scut social, profesional, eram eu, aproape raw, așa că retrăiesc amintirea cea mai apropiată care, ce să vezi, s-a petrecut acum aproximativ 33 de ani, moment în care simt că mi se întăresc sânii de parcă plânsul acelui copil, pe care nici măcar nu îl văd, îmi cere mie ceva, depinde de mine ca să îi fie bine.

*

Suntem amalgamul de amintiri definite prin sentimente, emoții, trăiri și transformări fizice pe care le purtăm cu noi peste tot, suntem suma tuturor trăirilor noastre și oricât am fugi dintr-un colț sau altul al sufletului încercând să le evităm, nu vom reuși, doar vom obosi de acest slalom, care e câteodată uriaș.

Și, indiferent cât ne-am strădui să evităm sau să trăim doar așa cum eram într-o anumită perioadă când ni se părea că suntem poate invincibili, la un moment dat, un sunet, un plâns de copil, o melodie, o rază de soare căzută fix pe pagina ta de carte te ia și te duce în locuri în care, deliberat sau nu, n-ai mai fost de mult.

Iar acum se aude în boxe „… I Love you just the way you are…” care e pentru mine tot ca un kind reminder care îmi spune să continui să mă uit la mine ca la un om iubibil, ca la un om cu bune și cu rele, la un om făcut din ghemul lui de amintiri din care unele vechi de 33 de ani pot să răzbată într-o secundă la suprafața unei dimineți de vineri trăită în Istanbul.