Cât de mare trebuie să fie o ancoră încât să te poată ajuta să nu intri în derivă?

Cât de mare să fie o ancoră și oare din ce ne-o construim încât să putem să îndrăznim să ne avântăm departe, cât mai departe?

Și cum știm unde e „departele” nostru?

Când știm dacă am ajuns sau am mai putea să mai forțăm (poate) ca să descoperim că departele nostru l-am lăsat în urmă și „alt departe” ni se arată și ne îmbie ca o fata morgana?

Eu cred că ne simțim în stare să ne avântăm spre departe dacă știm că avem o ancoră pe care să ne putem baza.

Unii au noroc și primesc o ancoră de la cei care i-au crescut, alții și-o fac singuri, în timp, prin propriile experiențe avute mai timpuriu sau în viața adultă.

Cert este că toți avem câte o ancoră mai mare, mai trainică sau mai mică în funcție de cât am vrut să înțelegem din lumea asta mare, în funcție de mările pe care le-am străbătut și cine a fost cel mai bătrân matroz care ne-a împărtășit din experiențele trăite în toate călătoriile sale.

Și atât de lungi sau scurte ne sunt propriile incursiuni pe cât de mare ne este încrederea în ea, în ancora noastră care ne ține deasupra valurilor oricât de rele ar fi vremurile.

Sunt în Eghina, abia ce am ajuns, dar sper ca sfântul Nectarie să mai adauge ceva la ancora mea mai ales că, pentru o bucățică mică de drum simt cum mai pun câte ceva în ancora oamenilor care îmi vin în cabinet.

Așa că, ce o să iau de aici, o să aduc cu mine și acasă să fie cu folos cât mai multor oameni.