Câteodată mă uit la oameni și îi văd ca pe niște case. Care mai noi, care mai vechi. Care mai îngrijiți, care mai dărăpănați. Unii au aspect de oameni abandonați, părăsiți de soartă, de semeni. Alții reușesc să păstreze o aparentă stare de bine dar ei și cu Dumnezeu știu ce eforturi necesită asta. Alții sunt speriați de faptul că nu valorează prea mult și, de cele mai multe ori, plusează cu te miri ce zorzon că doar, doar nu s-or prinde mulți oameni câte parale fac.

Alții sunt frumoși, maiestuoși, ți-e mai mare dragul să-i privești dar ei nu se simt confortabil atunci când vin spre ei efluvii de cuvinte de admirație. Mă rog, fel și fel de oameni-case pe care îi vezi sau nu în funcție de cât de aproape ești dispus să te duci sau pe cât de confortabil sunt ei să se lase descoperiți.

Dar, atunci când traversezi această stradă a indiferenței și te apropii de oricare dintre ei, ai sa vezi cât de trainică e casa aia (sau nu), ce crăpături are, cine i-a fost stâlp de rezistență de-a lungul vremurilor. Chiar poți să vezi ce fel de părinți a avut și cât au reușit ei să îi fie piloni pe care să se poată sprijini sau chiar să se înalțe mai mult decât ei au crezut.

Cu cât te apropii de un om poți să scrijelești din tencuială, să mai dai jos măștile pe care și le-a pus ca să poată să-i facă pe oameni să se apropie, să intre, într-un cuvânt să fie primitor sau măcar aparența să fie aceasta.

Și mai sunt unii care te lasă să intri și să decopertezi ce nu este bun, ce nu îi este de folos; să dai de-o parte o tencuială pusă de părinți pentru că nu voiau ca cine știe cum și când și cine să vadă că ei nu au pus cărămizile cele mai bune la fundația copilului lor.

Și tu dai deoparte tot ce este caduc, fals, neconform cu realitatea și te uiți la cărămizile alea care formează omul acela și îi spui că e bine că e așa, că uite, stai în picioare, te ții bine și, dacă îi mai punem niște stâlpi de rezistență făcuți din toată experiența ta, din tot ceea ce ai învățat, din tot ce ai reușit tu să devii azi o să fie mai solid totul.

Iar după ce vei fi căpătat imaginea asta corectă despre tine ranforsat, abia atunci o să știi ce fel de tencuială și ce fel de culoare vrei să te îmbrace pentru ca astfel, de la interior spre exterior, să fii tu cel care îți dorești să fii. Să fii conform standardelor tale, conform scalei tale de valori, să te poți arăta lumii fără efortul de a ascunde imperfecțunile care ne definesc pe noi toți.

Cărămizile mai puțin bune, mai puțin solide vor fi tot acolo dar, ceea ce va face ca tu, căsuța de humă vremelnică în lumea asta, să nu te mai hâiești la fiecare pală de vânt sunt fix stâlpii de rezistență pe care tu i-ai creat.

Din simplul motiv că ceea ce te întărește este ceea ce ai adus tu un viața ta, ceea ce ai învățat, ceea ce ai devenit prin forțele proprii creându-ți astfel propriul destin.

Așa vei putea și să îți lași liberul arbitru să facă alegerile cele mai potrivite pentru că știi că este suficient de puternic încât să ia o decizie pe care să o mențină având credința fermă că este pe drumul cel bun.

Aveți grijă ce păstrați din toate câte au contribuit la construirea voastră, fiți conștineți de cât și de ce ați devenit pentru ca astfel să puteți să adoptați aspectul care vă definește ca să puteți să umblați cu fruntea sus prin lume. Nu cu trufie, Doamne ferește! Ci doar mândrii că nu v-ați lăsat doborâți.

Să auzim de bine!