Ne dorim să fim perfecți în ochii copiilor noștri. Ei sunt cei care ne-au creat cel mai puternic sentiment trăit vreodată, ne-au făcut să ne mirăm de puterea noastră de a face, de a gândi soluții, de a trece peste propriile dorințe și nevoi.

Iubindu-i atât – și mulți dintre noi fiind în incapacitatea de a putea exprima concret atât de multă iubire – ne dorim să ne arătăm lor mai buni, mult mai buni decât suntem iar ei, până la o vârstă, chiar ne cred demiurgi.

Numai că noi toți suntem doar niște oameni care, într-un fel sau altul, am greșit, greșim și vom greși indiferent de cât de mult ne dorim să nu o facem. Am vrea să fim fără de greșeala, să fim atoateștiutori și, dacă se poate, să și anticipăm totul ca să putem să-i ferim de suferință. E utopic.

Ne iese mult mai rar decât ne place să credem iar rezultatul bun se datorează faptului că nu trăim într-o lume atât de plină de pericole.

Nevoia asta de a juca rolul de invincibili ne ia puterea de a ne așeza în fața copiilor noștri și să le spunem „Iartă-mă pentru că n-am știut să fac altfel.” sau „Hai sa-ți povestesc în ce context eram, câtă minte aveam atunci și cum erau vremurile alea…”

Nu povestim toate câte ar fi de povestit de teamă că imperfecțiunea poveștii ne va face mai puțin iubibili dar, din păcate, tocmai absența unor piese de puzzle îi împiedică pe copiii noștri să-și formeze o imagine cât mai acurată despre noi ca parte integrantă din povestea lor de viață.

Cu cât avem în mintea noastră mai multe bucăți de viață povestite, cu atât putem să înțelegem mai bine toate câte le trăim, le simțim și le manifestăm prin cuvinte, gesturi ori comportamente.

Dacă am renunța la dorința de a ne arăta perfecți în ochii copiilor noștri poate că am putea să începem să ne apropiem mai mult, în adevăratul sens acela al unei vulnerabilități care poate că sperie dar are menirea de a ne arăta lumii dincolo de măștile sociale și chiar dincolo de măștile pe care, prin imitație, le-am preluat și noi de la cei care ne-au crescut.