De ce ne alegem partenerul de viață după chipul și asemănarea părinților noștri? Cum se întâmplă în mintea și în sufletul nostru acea alegere care practic evită să aleagă ceea ce știm la nivel conștient că ne-ar plăcea? Mmmm… e un pic complicat, nu-i așa? Știu, asta e moștenirea lăsată de psihanaliști 😛 dar pe care odată ce ai înțeles-o nu o mai poți ignora. 

Cognitiv și rațional vorbind, cam fiecare dintre noi știe ce tip de partener de viață și-ar dori și multora dintre noi le-a fost dat să se întâlnească față în față cu acea persoană care „se apropie” de idealul lor. Și totuși, de foarte multe ori, un procent foarte mare dintre aceștia sfârșește prin a repeta relația pe care a avut-o cu părintele său și nu poate primi în viața lor acea persoană care se apropie de ceea ce au visat cu ochii deschiși. [Acum va rog să încetați să mai gândiți cu punctul de convergență al coapselor voastre și să fiți atenți la ceea ce citiți. 😀 ]

Felul în care a primit pentru prima dată iubire în viața sa [și asta bineînțeles că s-a întâmplat cu părintele său pentru că părinții sunt cei care, prin comportamentul lor, prin felul în care ne arată că suntem iubiți ne imprimă un „progrămior” prin care noi să recunoaștem iubirea] este tipul de iubire pe care îl vom căuta și ne va fi cel mai ușor să spunem: „Wow!! Omul ăsta mă iubește! Ia uite ce frumos mă ignoră!” sau „Pentru că nimic din ce fac, niciodată nu este bun înseamnă că eu nu sunt suficient de bun/ă dar uite că, din când în când, printre două mustrări mă lasă să îi arăt că îl/o iubesc…”.

Lucrurile stau cu atât mai „bine” atunci când părinții aleg să le arate copiilor iubirea prin violență fizică, verbală sau alte forme de abuz. Acelor copii le va fi cumva simplu, va fi într-un firesc al vieții să accepte rele tratamente aplicate de alți oameni asupra lor. Pentru că așa au trăit și cu cât lucrurile se întâmplă repetitiv în viața noastră cu atât avem șanse să le considerăm normale. Știu, e trist iar pentru mulți dintre voi pare neverosimil dar credeți-mă că e cât se poate de adevărat.

De aceea, multor oameni le este foarte greu să te creadă dacă te porți față de ei într-un fel pe care nu îl pot recunoaște. Degeaba îi spui cât de minunat/ă este că nu va ști să primească darul tău. Nu te crede. Nu poate să te creadă. Din simplul motiv că omul ăla nu știe despre el că e minunat, nu are înglobat în imaginea sa despre sine că este o persoană merituoasă. El știe doar ce i-a spus părintele său despre el. Până când nu va schimba ceva la felul în care se privește pe sine, până când nu va renunța să-i creadă DOAR pe părinții său, până când nu va renunța să se vadă pe sine doar prin ochii parinților săi, nimic nu va fi posibil. 

Pentru că, realitatea este că suntem tributari părinților noștri atât timp cât îi păstrăm pe piedestal. 

Un piedestal pe care s-au impus să fie suiți dar pe care este nefiresc să stea din simplul motiv că sunt oameni. Oricât de minunat ar fi un părinte tot om este. Iar oamenii greșesc și trebuie priviți așa, din perspectiva asta. Pentru că doar privindu-i ca pe niște oameni care au amintirile și experiențele lor, care au umorile și angoasele lor, frustrările și modelele lor, doar atunci putem să începem să admitem că au greșit în raport cu noi. Asta ne va ajuta să putem să nu mai facem literă de lege din ceea ce, la un moment dat, ne-au învățat. După ce ne descătușăm din moștenirile care ne îngrădesc și (uneori) ne otrăvesc viața abia de atunci începem să trăim acea viață la care am visat și putem să începem să primim darurile cu care alți oameni vin către noi. Abia atunci putem cu adevărat să trăim iubirea. Plenar și deplin pentru că vom dărui și vom primi așa cum ne-a spus-o good, old Will 🙂 : „The more I give, the more I have; for both are infinite…”