Acum că ați învățat cum e să te simți vulnerabil din punct de vedere fizic nu vreți să aflați și cum e să te simți vulnerabil și din punct de vedere emoțional? Sau, cum spune sensei Paul Dicu: „Dacă m-am murdărit de c%#@t pe pantaloni, merg înainte chiar dacă risc să mă murdăresc și pe cămașă. Dar măcar am făcut tot ce ținea de mine ca să ies întreg.” 😀

Ce vreau să vă spun e așa:

😀 Dacă tot stați cu partenerii voștri și unii și cu copiii din dotare profitați și povestiți-vă viețile. Povestiți-vă ce poate ați spus doar psihologului sau duhovnicului. Dezbrăcați-vă și dezbărați-vă de toate zidurile de perfecțiune pe care o societate (al cărei model e pe ducă) v-a obligat să fiți. Faceți exercițiul acesta de a fi autentic, acolo, în interiorul căminului vostru ca și cum ați face repetiție pentru când va veni vremea să ieșim din nou din case și să ne întâlnim. Oricum, trebuie să fim conștienți că nimic nu va mai semăna cu ceea ce a fost înainte. Cei care am vrut să vedem și să înțelegem cum un fenomen social de amploare poate schimba o societate, am putut să observăm asta după Colectiv. Pentru mulți a devenit un punct de reper în istoria personală de viață iar eu vă spun clar că atunci când vreau să îmi amintesc câte ceva îmi spun „Era înainte de Colectiv sau după?”. Așa încât nu putem să credem că vom mai fi la fel. Asta nu înseamnă că va fi mai rău. Diferit nu înseamnă rău. De aceea vă îndemn să începeți să vă cunoașteți unul pe celălalt și să îi lăsați și pe copiii voștri să vă cunoască. Cu bune și cu rele. Mă rog, potrivit vârstei lor biologice dar chiar și așa e un exercițiu care merită făcut.

Chiar, uite o întrebare bună: câți dintre voi ați povestit copiilor voștri cum v-ați cunoscut? Cum au fost primele întâlniri? Ce v-a plăcut cel mai mult la celălalt? Cum priviți acum toate stângăciile de atunci, de la primele întâlniri? Pe lângă faptul că va fi un demers benefic pentru voi dar și pentru relația voastră de cuplu vă spun că și pentru copiii voștri este foarte important să știe din ce „întâmplare”, din ce poveste au venit pe lume. Chiar și cei care sunteți divorțați, povestiți copiilor voștri că au fost făcuți din iubire. Așa li se va crea o altfel de imagine despre ei înșiși și despre ce înseamnă întâlnirea dintre doi oameni. Care este cu totul diferită de ceea ce se înțelege de pe pornhub sau din poveștile de gang din cartier.

😀 Vă recomand să faceți un joc împreună cu copiii voștri. Să le faceți genograma așa cum v-am desenat-o și o puteți vedea în poză. Genograma este un instrument de lucru din psihoterapia de familie care, pe lângă faptul că alcătuiește arborele genealogic al persoanei în care fiecare rudă este pusă la locul ei 🙂 putem să trasăm tipul de relație pe care fiecare a avut-o cu fiecare și putem să spunem 3 (sau mai multe) cuvinte care să descrie fiecare persoană. Chiar dacă aveți un copil prea mic ca să poată să înțeleagă și să participe la „jocul” ăsta eu zic că vă va fi de folos peste mulți ani, când va putea înțelege. Veți putea atunci să vă așezați în tihnă și să îi povestiți de zilele alea în care lumea părea că s-a oprit în loc și, pentru că era o perioadă în care reînvățam să nu mai alergăm bezmetici, v-ați putut opri și ați reușit să vă aduceți aminte de lucrurile care cu adevărat contează. Iar locul de unde vin, moștenirea – atât cea bună cât și cea întunecată, de care ne ferim să vorbim sau o facem trunchiat și în șoaptă – toate ne reprezintă și ne influențează felul în care gândim și ne raportăm la viață.

După ce îi veți așeza pe fiecare la locul lui în genogramă va trebui să trasați între fiecare personaj în parte linii (așa cum vedeți în desen) care să definească ce fel de relație au avut dar și cele 3-5 cuvinte care pot să descrie cum este/era persoana respectivă.

[Eu am făcut desenul până la părinții voștri, respectiv bunicii copilului vostru dar voi vă puteți duce „mai sus” și să povestiți de bunicii și străbunicii voștri]

Veți avea „surpriza” să constatați că relațiile se repetă, în sensul că sunt după același tipar, de la o generație la alta sau că „anxio(a)s/ă” este un cuvânt care definea mai multe persoane din familia ta extinsă și că deja putem vorbi de o trăsătură de familie. Veste bună pentru cei care vor „găsi” în familia lor astfel de trăsături și își vor da seama că le au și ei este că: anxietate (ca să urmez exemplul dat) este un comportament învățat și în nici un caz „nu te-ai născut cu ea”. Așa că, tot ce ai de făcut este:

• În primul rând să îți spui „Eu nu sunt așa, anxios. Așa am văzut la mama/bunica/mătușa/tata/etc. și am crezut că așa trebuie”. Și, după ce ți-ai spus asta de fiecare dată când te-a cuprins neliniștea și s-a creat un nou „soft”,
• Să începi să instalezi un altul. Cum? Ancorându-te în realitate prin acest exercițiu simplu: de fiecare dată când mintea ți-o ia razna îți pui întrebarea „Ce gândesc eu acum are legătură cu realitatea pe care o trăiesc?” (Dacă o să mor de la virus? Dacă nu o să mai am job/bani/casă? Dacă…) Toate astea nu au legătură cu ceea ce trăiești tu azi. Pentru că altfel nu ai fi avut timp și nu ai fi ales să citești asta. AZI este o zi în care sunt, am acoperiș deasupra, am mâncat, am băut apă atunci orice întrebare legată de viitor este inutilă. TRĂIM O PERIOADĂ ÎN CARE SINGURUL LUCRU CARE CONTEAZĂ ESTE „AICI ȘI ACUM”. Mulți ne-au spus (psihologi, instructori yoga, profesori de zen) dar nu ne-am făcut timp să ne antrenăm mintea să rămână concentrată pe ceea ce trăiește doar la timpul prezent. Ei, acum venit timpul să ne antrenăm să trăim „aici și acum”.
• Făcând asta vei întrerupe un model transgenerațional defectuos și astfel vei putea să dai mai departe, generațiilor care îți urmează, un model care să creeze vieți mai armonioase și mai echilibrate.

*

Nu vă mai feriți să vă priviți scheleții din dulapuri și nu vă mai temeți să îi dezvăluiți celuilalt pentru că, și dacă nu o faceți, felul vostru de a vă purta, de a acționa sau nu, modul în care vă raportați la oamenii din jurul vostru este foarte influențat de ceea ce țineți acolo, nedezvăluit. Și vă mai consumă și foarte mult din energie dar și din imaginație și atenție pentru că sunteți în permanent în căutare de soluții pentru a le acoperi. E ca atunci când vă iese un coș pe față și aveți impresia că lumea nu are altă treabă decât să se uite și să vă judece după felul în care arătați cu coșul ăla pe față. Și vă feriți, vă uitați în jos, sunteți nefirești și mintea e în cu totul altă parte decât acolo, în conversația cu omul ăla.

Cu cât suntem mai senini în imperfecțiunea noastră, cu cât acceptăm că suntem suma tuturor întâmplărilor din viața noastră, cu atât avem o șansă să trăim în armonie și echilibru. Cred că, după ce o să treacă urgia asta vom fi învățat că nu hainele, bijuteriile, perfecțiunea dată de machiaj ori mașina sau casa sunt cele care m-au ajutat să trec cu bine. Ci, mintea mea care are nevoie doar de odihnă și raportare corectă la realitate dar și oamenii lângă care mi-am găsit alinare, relațiile pe care le am cu oamenii respectivi și felul în care am reușit să mă păstrez OM.

Să auzim de bine!