Odihna scării

Sunt ani mulți de când mă tot întâlnesc în cabinet cu oameni care lucrează în corporații. Mă rog, în genul ăla de locuri de muncă unde se cere foarte mult, unde rivalitatea și competiția sunt modalitățile prin care oamenii sunt „motivați” să performeze.

Din întâlnirea cu ei am rămas cu o metaforă frumoasă care s-a născut fix din faptul că veneau în cabinet, vorbeau mult, cereau mult (în sensul de informație), mă treceau prin toate poveștile vieții lor așa încât, la finele unei astfel de ședințe mă simțeam de parcă aș fi alergat maratonul singură și aș fi ieșit pe locul doi. Era acolo o încrâncenare, un fel de „trebuie mai mult” [Ce înseamnă mai mult? Nu știu, dar atât nu e suficient…], o luptă cu sine dar și cu ceilalți extenuantă atât fizic cât și psihic car se răsfrângea și asupra mea.

Pentru o perioadă am fost prinsă în această alergătură spre tot și spre nimic până într-o zi în care, obosită de atâta zbucium, m-am oprit eu ca să pot înțelege ce se întâmplă. Și tot analizând mi-am dat seama că mă lăsasem prinsă într-o competiție care nu era a mea și care, mai trist, nu folosea nimănui.

Mi-am dat seama că acești oameni care se confruntau cu anxietatea (uneori ca stare permanentă), stres, frustrare, invidie, rușine, neîncredere în ei dar și în ceilalți erau prinși în această cursă către mai sus și, din păcate, nu prea mai făceau altceva. Căutau soluții, livrau idei, concepeau proiecte, performau zilnic, de dimineață până seara, de luni până vineri (și nu numai), se mai opreau din când în când te miri cum și pe unde pentru ca în scurt timp să o ia de la capăt.

Practic, îi vedeam cum urcă o scară dar, din cauza ritmului nebunesc, nu puteau evalua unde au ajuns și dacă e… de ajuns.

O, nu! Nu vreau să vă spun că trebuie să ne oprim vreodată din a ne îmbunătăți performanțele. Sunt absolut convinsă că până în ultima clipă trebuie și putem să ne îmbunătățim rezultatele muncii noastre. Ce vreau să vă spun este că din când în când e bine să ne oprim și nu doar pentru a ne odihni.

În timp ce mi se contura în minte soluția pentru pacienții mei mi-am adus aminte de o discuție avută cu un architect care îmi spusese că, între etajele de la bloc, există acea porțiune numită odihna scării.

Și așa mi-am dat seama că perspectiva pe care aș vrea să o dau eu pacienților mei este aceea că din când în când trebuie să ne oprim din alergătura aceea care mă urcă, e drept, dar în același timp, nu-mi dă posibilitatea să văd UNDE am ajuns, să îmi dau seama CÂT am ajuns să fiu.

Această oprire din când în când pe odihna scării este menită să mă ajute să văd unde am ajuns dar și de unde am plecat. Pentru că între aceste două puncte am experimentat, ne-am întâlnit cu oamenii, am învățat lucruri noi, am luat decizii, într-un cuvânt: am devenit. Oprindu-mă pot să capăt această imagine despre mine. Pot înțelege cum sunt eu, omul de azi, ce experiență am acumulat pentru ca astfel să pot să fac planuri pe mai departe. Doar oprindu-mă din fuga această și înțelegând care este plus valoarea pe care am obținut-o prin tot efortul făcut, pot să mă uit spre următoarea bucată de scară pe care o văd. Pentru că, gândiți-vă doar atât: dacă eu nu știu despre mine că am depășit „entry level” n-am să pot să îmi pun ca țintă funcția de CEO. N-am să știu cât valorez AZI datorită întregii experiențe și a efortului depus astfel încât nici n-am să negociez un salariu care să reflecte valoarea muncii mele. Pentru că, neștiind cât valorez nici n-am să știu cât să cer.

Așa că, dragilor, dați-vă răgazul de a poposi pe „odihna propriei scări” nu numai pentru a vă odihni ci și pentru a vă întreba: Da’, oare, eu ce-oi fi făcut anul ăsta? (sau, dacă sunteți restanți, încercați să vă aduceți aminte când v-ați gândit ultima dată la voi ca la un om care a (și) performat nu doar a ratat niște lucruri). Vedeți ce ați învățat, ce oameni ați întâlnit de la care v-ați inspirat sau ați învățat chiar și un singur lucru; ce decizii ați luat și s-au dovedit a fi bune? Care este experiența acumulată?

Pentru că toate acestea înseamnă evoluție dar dacă nu devenim conștienți și chiar mândri de noi (am spus mândri nu trufași, da?) de evoluția noastră nici nu vom avea posibilitatea să ne bucurăm că am atins un anumit nivel și nu vom putea să spunem orișicui: „Eu atâta sunt și mai mic/ă nu mă fac pentru nimeni.”

În construcție, dragilor, odihna scărilor este obligatorie. Adică, arhitecții știu că la un număr de trepte trebuie să pună această platformă care să ne dea posibilitatea să ne mai tragem sufletul. Acum, gândiți-vă și voi: dacă fizic avem nevoie de asta ce ne facem să credem că din punct de vedere psihic nu avem nevoie?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.