Atunci când oamenii își continuă terapia, când intră în acest proces continuu de cunoaștere, de asimilare a unor instrumente menite să aducă schimbarea în viața lor, în acea perioadă, poți să îi observi cum nu se mai simt confortabil în obiceiurile lor. Regulile după care au funcționat până atunci încep să le perceapă ca fiind incomode, „mici”, uneori sufocante. Asta nu înseamnă neapărat că vorbim despre situații ori comportamente greșite ci, pur și simplu, acum, nu mai sunt satisfăcătoare ori conforme cu etapa de viață în care se află.

Zbuciumul care acum începe este și el incomod și pe alocuri dureros dar pentru mine, ca terapeut, este semnul că omul acela a ajuns într-un „point of no return” de unde va continua să-și construiască o viață în care să se simtă confortabil, care să îi fie pe măsura creșterii sale, fără să mai facă niciodată, nicicum un pas înapoi. Adică așa cum se întâmplă cu un nautilus. Acea creatură marină, un cefalopod, despre care cu sinceritate vă spun că am aflat atunci când am citit cartea Ioanei Bâldea Constantinescu și am fost absolut fascinată de felul în care acesta trăiește și evoluează. Nautilus, pe măsură ce crește, își crează în cochilia sa o nouă încăpere în care se mută și care îi permite să trăiască confortabil, să-l ajute să se simtă bine în cochilia sa pentru ca astfel să poată funcționa.

De aceea, zilele acestea în cabinet, cu greu mi-am putut ascunde zâmbetul într-un moment ce putea părea nepotrivit. Dar am continuat să o fac acolo, undeva în sufletul meu, în acel loc tainic în care mă duc ca să pot sărbători victorii pe care doar eu le întrevăd. [Nu, nu este trufie dacă vă spun așa. Sunt niște repere care se formează în timp, vin o dată cu experiența și, cred eu, sunt menite să-ți arate că ești pe drumul cel bun.] Zâmbeam chiar dacă lacrimile omului din fața mea ajungeau la mine și mă făceau să le simt așa cum numai în terapie poți să simți și să dai înțeles durerii celuilalt. De parcă i-ai strânge lacrimile într-un sipet alchimic în care știi că se vor transforma într-o unică perlă ce va fi singura mărturie că perioada aia a existat.

Vă spuneam că zâmbeam pentru că știam că acel om, prin zbuciumul lui, își construiește o nouă cămăruță în cochilia sa. Pentru că da, nu putem să ștergem trecutul, dar îl pot lăsa în urmă, putem să alegem să nu îl mai facem parte din prezentul nostru. Ce putem să facem este să devenim conștienți că suntem suma tuturor întâmplărilor din viața noastră, întâmplări care ne-au ajutat să evoluăm, să devenim altcineva pentru ca astfel să putem să ne  construim o nouă viață. Din zbuciumul vieții, din experiența trăită ne dezvoltăm și ne ducem pe un alt palier al vieții, așa ca un alt etaj, ori o altă dimensiune în care să ne simțim confortabil, unde să întâlnim oameni pe „măsură”, cu care simțim că vibrăm la unison și alături de care să putem să fim noi, autentici și împăcați cu ceea ce suntem. Pentru că, pe măsură ce înaintăm în viață și vom fi lăsat în urmă cămăruțe goale, eu cred că, lucrurile se petrec și la noi întocmai ca la nautilus care își inundă cămăruțele goale ale cochiliei sau le golește, în funcție de nevoi, putând astfel să se scufunde sau să urce, adică să se deplaseze.

Poate că așa e și la noi, după ce vom fi reușit să lăsăm în urmă cuvinte, oameni, întâmplări, poate că atunci ne este mult mai ușor să ne folosim spațiile lăsate de ele prin transformarea lor într-o energie asupra căreia am control și pe care o pot folosi pentru a mă deplasa în marea de oameni ce mă înconjoară.

*

Tot căutând să înțeleg mai bine metafora aceasta ce mi se plimba în minte, am dat peste poemul „The Chambered Nautilus”  scris de poetul victorian Oliver Wendell Holmes, poem pe care îl înțelegeam eu dar nu-l puteam cuprinde. Norocul meu este că am în viața mea specialiști așa că, traducerea acestei părți din poemul în care am regăsit toată metafora mea i-o datorăm Lorenei aka nor-mea :).

Build thee more stately mansions, O my soul,
As the swift seasons roll!
Leave thy low-vaulted past!
Let each new temple, nobler than the last,
Shut thee from heaven with a dome more vast,
Till thou at length art free,
Leaving thine outgrown shell by life’s unresting sea!

Construiește-ți palate maiestuoase, Oh, suflete al meu,
Deoarece anotimpurile trec grăbite!
Lasă în urmă trecutul tău nesemnificativ!
Construiește fiecare templu nou mai nobil decât pe ultimul,
Închide porțile raiului și trăiește aici cea mai bună viață pe care o poți trăi,
Până când ești, în sfârșit, liber
Să îți lași cochilia în care nu mai încapi, în marea neliniștită a vieții tale.

The Chambered Nautilus, Oliver Wendell Holmes

Spor la construit vă doresc și nu vă mai fie frică de perioadele grele căci doar prin ele putem învăța să iubim viața.