Hmm… câți dintre noi suntem conștienți că oamenii ce vin în viața noastră ne ajută să ne cunoaștem mai bine?

Pe unii iubirea celuilalt pentru ei nu face altceva decât să le aducă aminte că în primul rând ei trebuie să se iubească pe ei. Și așa fac pași pentru a se cunoaște și a se accepta așa cum sunt cu bune și cu rele. Cam așa cum e totul pe lumea asta…

Alți oameni vin în viața noastră pentru a ne învăța răbdarea și astfel relația „noastră” devine oglinda mea, în care să mă văd și care să mă ajute să nu-l mai bag în seamă tot timpul pe copilul din mine care bate din picior și vrea totul imediat în cele mai nepotrivite momente. În alte cupluri se întâmplă ca celor doi să le fie teamă să se expună în public, să își arate talentul de a picta sau de a scrie și se îndeamnă unul pe celălalt, se încurajează unul pe celălalt prin cuvinte sau gesturi fără ca măcar să își dea seama că ceea ce îi spune partenerului este ceea ce au ei nevoie să audă. Vorbindu-i partenerului își vorbește lui și astfel are șansa de a se regăsi pe el. Astfel găsește în el forța de a se afirma și de a se arăta lumii chiar și cu riscul de a greși. În fond continuăm să îi iubim pe cei de lângă chiar și atunci când greșesc de ce să nu ne iubim și pe noi atunci când nu suntem cei mai buni?

Se poate, de asemenea, întâmpla ca doi oameni maturi, suficient de conștienți fiecare de cât sunt și de cât pot (și, mai ales, de ce nu pot pe lumea asta) să se întâlnească. Practic ai crede că nu mai pot învăța nimic despre ei prin relația cu celălalt dar poate că așa, dezgoliți fiind de orgolii și false pudori, abia acum ei pot experimenta ce înseamnă adevăratul parteneriat de viață. Acela în care nu așteptările de la celălalt definesc relația de iubire ci bucuria de a se fi întâlnit, de a trăi în armonie și respect adică de a construi acea relație pe care știu că se pot baza.

Poate că sunt relații care vin și după ce voi fi găsit drumul către mine și tot ce ne mai rămâne de făcut este să construim drumul către acel „noi” care să ne cuprindă și să ne ajute să trăim plenar sentimentul de gratitudine.

Poate că da, nebănuite sunt căile Domnului!