Acum câțiva ani buni am fost la un concert la Ateneu unde am ascultat duetul unor tineri ale căror nume, din pacate pentru mine, nu mi le pot aduce aminte. El cânta la vioara și ea la orgă parcă dialogând între ei în acest limbaj universal care este muzica. Au reușit să creeze o atmosfera aproape serafică acolo, în sala mare a Ateneului, făcându-mă astfel să simt toată dragostea lor pentru muzică.

Din toate trăirile acestea, lăsându-mă purtată practic către mine, am intrat în stare de meditație, starea aceea în care nu dormi, nu ești treaz, ești conștient de tine iar mintea a reușit să nu mai producă zgomot, a reușit să nu mai fugă de la un gând la altul și e atentă la ce e bun, la ce e frumos pentru ca astfel să se încarce de toate câte are nevoie ca să poată funcționa.

Așa a fost la acel concert, așa au reușit ei să ajungă până la mine, să mă facă să simt și să devin conștientă de mine, moment în care mi-a venit în minte o scenă din „Eat, Pray, Love” în care Ketut îi spune: „Lis, you must learn how to smile. You must smile with your liver.”

E, ce vreau să vă spun este că se poate să-ți zâmbească (și) ficatul adică, fiecare părticică din corpul tău să trăiască acea stare de bine pe care o avem când zâmbim. Asta a fost trăirea mea de atunci, am zâmbit în timp ce continuam să mă las purtată, parcă legănată de brațele nevăzute ale muzicii și mi-am dat voie să trăiesc, în acea frântură de viață, de parcă toată frumusețea muzicii, toată acea energie bună era absorbită prin toți porii mei.

A fost ca un proces de vindecare momentul acela. Știu asta fără doar și poate.

Si, ca „întâmplarea” să capete un sens foarte mundan a făcut ca, la finele concertului, să o văd în sală pe soția doctorului Exergian care era împreună cu nepoata sa. Am îndrăznit cu acea stare bună, de echilibru, să o abordez doar pentru a o ruga să îi transmită salutări din partea mea doctorului Exergian. Toată semnificația acelui mic dialog dintre mine și dânsa, avea valoare doar pentru mine. Pentru că am știut, în clipa în care mi-a trecut ideea prin cap, că am putut să-l iert pe fostul meu șef de nedreptatea cu care îmi amărâse sufletul în anii în care am lucrat în Bagdasar. Sunt sigură că fără acea stare curată a sufletului obținută prin intermediul acelui concert nu ar fi fost posibil să duc până la capăt. A fost de parcă o bucățică din sufletul meu care stătea invers, s-a așezat la locul ei continuând astfel procesul început de mult timp prin care mă recompun pe mine, simplu, doar așezând la locul ei părțile alea pe care unii mi le-au zburătăcit.

Și-mi mai vine în minte o altă „întâmplare” de acum doi sau trei ani, petrecută în Biserica Albă unde, în fiecare duminică toată slujba de Liturghie este însoțită de muzica corului bărbătesc „Gheorghe Danga”.

În duminica aceea, toată atmosfera din biserică a fost de liniște și respect al unuia pentru celălalt, al nostru pentru locul și oamenii lui dar și al lor față de noi; de rostire și de ascultare a cuvintelor pentru ca astfel să iei de acolo un strop de înțelepciune care să te ajute să îți trăiești viața în echilibru.

Adevărul este că, în unele zile, chiar am impresia că de acolo, din micul balcon al bisericii unde stau coriștii, se așează câteodată peste noi muzica lor care ne învăluie, ne dă liniștea unei atingeri de aripi de îngeri menite să-ți aducă aminte de partea cea mai bună din tine, partea aia căruia unii îi spun scânteie divină iar alții suflet. Muzica lor se așază peste sufletele noastre și le ostoiește, le alină și le curăță deopotrivă de toată întinarea lumii și a vremurilor tulburi pe care le trăim.

Toate astea le-am trăit nu o dată în Biserica Albă, căreia eu îi spun „biserica mea” dar, parcă în duminica aceea de acum doi ani, a fost mult mai mult ca trăire a mea. Poate că și sufletul meu era mai liniștit și așa a putut să primească toate câte ne sunt dăruite în momentele acelea. Poate că și mintea reușișe să se domolească și așa sufletul a putut și el să se facă auzit și simțit în liniștea lui.

De fapt, nu e nici un poate. Știu sigur că așa a fost. Sunt absolut sigură că a fost un moment sublim.

De aceea, în momentul în care s-a terminat tot, ne-a miruit părintele și am dat să ies din biserică m-am izbit ca de un zid al concreteței acestei vieți. M-a izbit realitatea în care trebuia să mă întorc imediat ce urma să pășesc pragul bisericii. Atunci m-am gândit prima dată și am înțeles de ce unii oameni se retrag în mănăstiri, de ce aleg liniștea aia care presupune renunțarea la toate câte ești învățat încă de mic să trăiești. M-am izbit de realitate care mi-a fost adusă în prim plan de forfota Căii Victoriei din zilele în care se transformă în cale pietonală. M-am izbit după care m-am retras în răcoarea și liniștea bisericii, mi-am luat un pic de timp, am făcut mișto de mine spunându-mi „Măi, Ligia, trebuie să ieșim pentru că nu putem înnopta aici. Și mai îmi e și foame… Deci, e musai să ieșim.” Mă rog, așa am eu dialoguri cu mine. 😀

Am ieșit din biserică, am traversat Calea Vicotriei, am ajuns pe strada Luterană și mi-am dat seama de un lucru: pentru a face față vieții am nevoie de toate câte le trăiesc în biserică. Pentru a face față la ce este în afară, am nevoie să trăiesc înăuntru frumos.

Pentru a face față la ce este în afara mea am nevoie ca înlăuntrul meu să construiesc un bine în mod constant.

Și așa am să pot face față oricăror lucruri care vin din afara mea.

Sufletul meu poate deveni biserica mea care să mă țină acolo protejată, poate să fie izvorul de bine la care mă opresc de fiecare dată când cad pradă gândului că suntem pierduți ca omenire. Și așa, învăluită în binele acela trăit acolo, plină de binele astfel aflat să pot să ies, iar și iar, în lumea cea mare care, chiar dacă nu este tot timpul prietenoasă, eu să fiu încrezătoare că pot să îi fac față, că pot să răzbat pentru că mă ghidează muzica acelui cor pe care de multe ori o aud în urechi în momente de mare nevoie sau pentru că mă gândesc la câte un cuvânt sau o istorioară auzită în timpul predicii care îmi devin astfel scut și sabie de lumină.

Așa că, de-o fi muzica, de-o fi credința, de-o fi meditația sau toate acestea și poate și altele pe care nu le-am aflat eu dar voi le știți, faceți din ele instrumente care să vă ajute să faceți față realității vieții personale dar și vremurilor care ne încearcă de câțiva ani încoace.

Aveți grijă de sufletul vostru pentru că el ne poate fi un ghid bun doar că e nevoie să îl hrănim cu frumos și așa îi va fi și glasul din ce în ce mai puternic și mai lesne de auzit.

Să ne dea Dumnezeu gândul cel bun ca să putem să luăm cele mai bune decizii!