Există oameni-păun și există oameni-colibri. Așa mi-a venit azi în minte că unii oameni sunt ca în metafora aceea cu pasărea colibri care, atunci când a început să ardă pădurea a zburat la primul loc cu apă, a luat un strop în ciocul ei și s-a dus să-l arunce peste foc.

Toate animalele pădurii se retrăseseră în afară și, unii, văzând ceea ce făcea pasărea colibri, au întrebat-o:

-Hei, ce faci? Tu nu vezi că e degeaba? De ce te chinui?

-Pentru că eu îmi fac treaba mea.

Și, sunt convinsă că, dintre cei care citiți, sunteți mulți oameni-colibri la fel cum sunt convinsă că știți mulți oameni care își fac treaba, care continuă când alții renunță, care sunt atenți în jurul lor și intervin atunci când e nevoie.

Cum, la fel de bine, știm și oameni-păun. Oameni care tot timpul trebuie să atragă atenția din nimic, cu care, vrei, nu vrei, te trezești că încep să-ți explice cât de minunați sunt ei, îți „iau fața”, te acoperă, te pun în umbră cu extraordinarele lor calități. Țipă după atenție, sunt zgomotoși, își flutură „calitățile” pentru a se asigura că i-a văzut toată lumea.

Dar, nu-i așa că am cam obosit să fim spectatori la etalarea a ceva ce nu prea ne folosește la nimic? Eu cred că toți am obosit. Cred că ne-am cam săturat să tot întoarcem capul în partea cealaltă, jenați și sătui de etalarea și țipătul strident care, realist vorbind, ne-am prins toți că nu aduce nimic bun.

Cred că a venit timpul să ne uităm doar la oamenii-colibri. La oamenii care pot dar, mai ales, vor să-și facă treaba.

Doamne, și, de când am început să scriu îmi revine obsesiv în minte o povestioară din Bagdasar.

Aveam un coleg brancardier care este înalt, cu oase lungi, brunet și slab care avea o poveste a lui pe care v-o spun și vouă că eu cred că nu se supără.

-Mamaia mea îmi spunea Păunașul.

-De ce, măi, Paule?

-Păi, ai văzut cum face păunul când își întinde el penele și se fălește și se întoarce pe toate părțile ca să-l vezi? Da’ când se uită la picioare și le vede lungi și negre și urâte se sperie și scoate țipătul ăla. Așa și eu, nu vezi ce picioare lungi și urâte am (cred că poartă 47)… așa îmi zicea mie mamaia mea…

Doamne, cât am râs prima oară când ne-a povestit dar și după aia, din când în când îl mai întrebam:

-Ia, zi, Paulică, cum face păunul.

*

Poate că a venit vremea să nu ne mai uităm după aparențe epatante, gălăgioase care insistă să înțelegi cât sunt ei de frumoși. Cred că a venit timpul să-i aflăm pe oamenii-colibri, să încercăm să facem împreună un stol mare care să stingă pădurea noastră cât mai repede.