Puranas, cel mai vechi text hindus, începe cu: „A fost odată în Varanasi…”.

Legenda spune că Shiva — zeul suprem, precum Dumnezeu al nostru — după ce s-a căsătorit, pentru că nu exista o ceremonie de căsătorie, obiceiul era să-și ducă soția acasă. Doar că el nu avea o casă și atunci a construit pentru soția lui, orașul Varanasi.

Varanasi orașul care e treaz din zori și până în noapte târziu, orașul gata să contribuie la continuitatea ciclurilor vieții a fiecărui om care vine spre el. Pentru că, intima mea convingere este că nimeni nu rămâne ne amprentat de toate câte le trăiești, toate câte te izbesc, te răsucesc, te bagă într-un fluviu de oameni aidoma unui afluent al Gangelui și te îndreaptă către el, râul cel sfânt.

Varanasi, orașul despre care mulți spun că e terifiant pentru că e locul în care oamenii vin să transforme în cenușă oamenii care au aparținut familiei sau vieții lor. Pentru că, până la urmă, prietenii și cunoscuții, vecinii și colegii sunt parte din viața noastră. Viața noastră este o țesătură de intersecții și intersectări între oameni și poveștile lor. Care oamenii intră în povestea noastră iar povestea lor ajunge să devină povestea noastră.

Gangele este râul care curge de la sud la nord iar în credință hindusa sudul reprezinta moartea. Asta înseamnă că prin simpla lui prezență și acțiune, râul Gange, este cel care transformă moartea, reîntoarce spre viață, aduce spre lumină păstrând acest cerc, această roată ancestrala care se învârte din totdeauna. Viața asta care, indiferent de părerea noastră, de încrâncenarea cu care dezbatem anumite subiecte, indiferent de câte încercări facem să oprim curgerea propriei îmbătrâniri ea va continua.

Și, cu ce am rămas după ziua de azi este ceea ce a spus Mangaldharma Avisek aka Avi:

„În vest viețile oamenilor sunt ca o „baltă”. Limitată, îngrădită, cu granițe care anunță „aici este spațiul meu și doar eu decid ce se poate întâmpla aici”. Doar că acest spațiu devine din ce în ce mai mic, mai strâmt în care constați ca ai momente în care ți-e greu să respiri, nu ai unde să îți întinzi mâinile, să simți că poți crește dar și să devii conștient de existența celorlalte ființe.

Pe când în cultura estică, viața este ca un râu care curge și unde orice este bine venit în același spațiu. Ați văzut că lângă Gange erau oameni, animale, păsări, lemne așezate în care așteptau să fie incinerat un alt om care își încheiase ciclul acesta, alt om căra cenușa altui om spre a o face una cu Gangele. Alții se spălau având credința fermă că le vor fi spălate păcatele, alții pur și simplu stăteau și meditau sau contemplau la acest spectacol al vieții care exemplifică atât de bine complexitatea ei. Fiecare poate găsi un loc în care să poată ființa, exista și acționa în acord cu propriul moment al vieții pe care îl traversează. Gangele este râul în care, indiferent ce ai nevoie să faci, vei găsi un loc în care să te simți ne judecat, ne etichetat și, mai ales, nu te vei simți respins.”

Si, adaug eu, nu este nimic scârbos, nimic dizgrațios iar asta e posibil să le vezi așa în momentul în care poți agrea ideea că nimeni nu ia locul nimănui, că în fiecare moment suntem exact în locul cel mai potrivit, cu oamenii de la care putem învăța ce avem nevoie să învățăm. Și, credeți-mă, citiți cuvintele scrise de un om care mulți ani s-a luat de piept cu soarta, cu Șefu și chiar cu oameni în vremurile în care lucrurile nu erau așa cum credea ea că trebuie să fie. Unde „ea” este Ligia care, din când în când, vă scrie gânduri între două terapii.

Să nu credeți că nu-mi mai doresc nimic sau nu mai visez din când în când. Nu, aici nu este vorba despre renunțare. Este vorba de a deveni atât de fluid în gândire, în mișcare și în raportarea la evenimente încât să nu te mai izbești de toate câte îți ies în cale, să te strecori atunci când e cazul, să devii una cu evenimentul respectiv la fel ca apa care ia forma vasului.

Doar gândiți-vă la ce face un râu când întâlnește un bolovan. De cele mai multe ori îl ocolește. Cam așa ar trebui să facem cu evenimentele mici. Iar pentru cele mari, obstacolele mari, ele îți pot schimba cursul vieții definitiv. Și poate ca ne-ar fi de folos să ne lăsăm purtați într-acolo chiar dacă nu exista nicio certitudine.

Așa am ajuns să mă tot gândesc, cât de simplu mi-ar fi fost de câteva ori în viața asta să fi știut să mă strecor sau să mă las purtată de noul curs pe care viața mea îl lua fără să mă mai fi împotrivit, fără să-mi mai bat capul că altfel ar fi fost mai bine, că în compania altui om viața mi-ar fi fost alta, că poate într-o alta țară, într-o altă perioadă de timp. Ce pierdere tot timpul acel timp în care credeam că altfel ar fi fost cel mai bine!

Când, de fapt, stand în barcă și lăsându-mă purtată de vâslele altui om pe râul Gange, am avut răgazul și liniștea să mă uit în urmă și să înțeleg că fără evenimentele alea, fără schimbările (uneori bruște) de direcție ale vieții mele, fără oamenii care au venit și au rămas, chiar și cei care doar au adăstat puțin, nu aș fi fost așa și alta mi-ar fi fost curgerea mea prin lumea asta.

Am avut, am și acum și probabil o să mai am, momente în care aș vrea ca mulți oameni să aibă un astfel de înțeles al propriei vieți, înțeles care să le aducă serenitatea după care toți tânjim.

Și dacă scriu nu o fac din vanitate ci, din contra, având credința fermă că dacă eu am putut, atunci orice om poate.

Așa că, indiferent de momentul în care vă aflați, continuați să vă minunați de spectacolul acesta al vieții și, într-o zi sau într-o seara, un apus, un om, o emoție (sau toate la un loc) vă vor ajuta să vi se așeze inima, liniștită, în locul tainic în care e menită să stea și să bată tic-tac, tic-tac, lin și fără zbucium atât cât i-o fi menit să o facă în viața asta.