De multe ori în viața asta care îmi pare a fi din ce în ce mai lungă am avut momente în care mi s-au făcut nedreptăți care mai târziu s-au dovedit a fi mai mult mici deturnări care m-au ferit de un rău mai mare posibil dacă aș fi rămas în situația respectivă sau „mica întâmplare” de atunci mi-a fost de mare ajutor mai târziu și chiar pe termen lung.

Așa cum s-a întâmplat acum 30 de ani când lucram ca funcționar economic într-o fabrică de carosat mașini (da, da, fix asta eram) și unde, printre alte chestii pe care le aveam de făcut, trebuia să mă duc la poliția rutieră și să ridic numere de rodaj pentru platformele pe care le aduceau de la Peugeot și le carosau la Romprim unde lucram eu. Am stat ore întregi la coada la Udriște pentru plăcuțele alea de înmatriculare. La un moment dat, un alt coleg mai în vârstă, care credea că eu umblu aiurea în orele alea, a făcut ce a făcut să ia el „lucrarea” cu poliția. Dar a făcut-o vorbindu-mă de rău. Eram tânără și frumoasă și ușor naivă și nici cu gândul nu am gândit că i-a convins pe șefii noștri să se ducă el la Udriște spunându-le că mă hlizesc cu polițiștii pe acolo. A început să se ducă el, a văzut cât era de așteptat până se întocmeau actele pentru 20-30 de mașini și a început să se certe cu polițiștii. Drept pentru care, șeful unității l-a sunat pe directorul nostru și i-a spus iar l-a final a adăugat: „Domnule director, până acum ne trimiteați o fetiță drăguță, cuminte cu care ne-am înțeles foarte bine, nu ni-l mai trimiteți pe domnul ăsta, vă rugăm frumos.” Dialogul ăsta mi-a fost relatat de către secretara directorului care mă plăcea mult. 😀

Nu a trecut mult și au început restructurările, eram pe lista de disponibilizați dar când a fost să semneze, directorul a zis: „Eu nu renunț la omul ăsta. Găsiți-i un loc.” Eram deja în ultimul an la școala postliceală de asistente medicale unde mă duceam în fiecare zi de la patru la opt. La trei se termina programul la fabrică. M-au dat pontatoare la două ateliere. Era ca o descalificare. Dar nu aveam cum să strâmb din nas pentru că aveam doi copii preșcolari și o școală de plătit.

De fapt, ce mi-a dăruit omul acela care era director a fost mult timp. Am avut timp să învăț, să-mi fac lucrarea de diplomă pe care mi-am scris-o de mână că așa era pe atunci iar eu nu aveam acces la un computer. Și, până la final, am fost foarte bine. Așa l-am cunoscut pe unul dintre șefii de atelier care era mecanicul auto al multor doctori din Obregia și care ca un tată grijuliu, mi-a găsit o „pilă” care să mă ajute să îmi depun dosarul de angajare un an și jumătate mai târziu.

*

Prin 2008 sau 2009 eram deja psiholog în Bagdasar și nu mai știu cum și „cine” a dat o lege și ne-au luat 25% din salariu. Pur și simplu, de la o lună la alta, ne-am trezit cu un sfert de salariu mai puțin. Pe mine, personal, m-a pus în genunchi, m-a destabilizat îngrozitor. Am mai scris despre asta. Ce nu am scris atunci și mi-a venit în minte acum se datorează faptului că aseară am fost la un concert caritabil susținut de Berti Barbera și Nicu Patoi pentru a sprijini o asociație care oferă servicii copiilor care au autsim, așa încât toți banii de pe bilete i-au luat ei. Și s-a vorbit despe a dărui, s-a vorbit onest despre cât de bine ne simțim atunci când dăruim și, realitatea este că eu știu cum e să primești o mână de ajutor care ți se întinde pentru a te ajuta să pleci (metaforic sau nu) din locul acela și, la fel de bine, știu cum e să fii mâna aceea care dăruiește timp și resurse unui alt om.

E, în anul ăla, a operat doctorul Exergian un om care avea o fermă de păsări. Avusese un diagnostic grav dar, operația și post operator au decurs toate foarte bine așa încât omul a plecat de la noi plăcut surprins de toate câte le trăise și simțindu-se foarte bine. Cert este că, la puțin timp după externarea lui, ne-a adunat șefu’ Exergian să ne spună că l-a anunțat domnul respectiv că vrea să facă o donație la fundația pe care Exergian o înfințase încă de la începutul anilor ’90, și să dea câte cinci pui pentru fiecare angajat, de la vlădică până la opincă. (Că tot a fost ieri Unirea Principatelor Române. La mulți ani, dragi români! )

În total a trimis 300 de pui.

Ce a fost fabulos pentru noi este faptul că, nu știm ce anume l-a determinat pe omul acela, pomenit să îi fie numele oriunde s-ar mai afla, dar a decis ca în fiecare lună să trimită un transport cu 300 de pui care ajungeau la fiecare om care muncea pe secția aceea și la sălile de operații și a ținut-o așa timp de un an de zile. Orice om care a trebuit să asigure mesele unei familii știe că dacă ai cinci pui într-o lună te poți descurca magistral. Vorbeam între noi și ne minunam și mulțumeam cerului în timp ce ne rugam de sănătatea lui și a familiei lui.

Practic omul acela fără să ne știe pe fiecare în parte, fără să știe nici o poveste despre viață/viețile noastre, a reușit să ne scoată din foame pe noi și familiile noastre. Și asta nici măcar nu este metaforă.

De ce (cred) că mi-au venit în minte aceste amintiri? Pentru că eu cred că ceea ce ne va scoate la un liman bun, ceea ce ne poate menține cât de cât într-un echilibru în vremurile astea care sunt atât de neprietenoase este să avem grijă unii de alții atât cât stă în puterea noastră. Iar cei care au mai mult elan îi îndemn să facă voluntariat. Și, atenție, nu e nevoie să fii specialist într-un domeniu, trebuie doar să vrei să contribui la bunul mers al acestei lumi.

De exemplu, există Asociația „Nicodată singur” despre care am aflat pentru că m-am înâlnit la un concert la Ateneu cu o fostă colegă din Romprim ( acea fabrica de carosat mașini) acum doi ani iar ea era acolo pentru că însoțea două doamne în vârstă la acel concert. Asociația asta ajută vârstnicii să iasă din casă, să aibă activități dar însoțiți de un om în putere pentru că singuri le-ar fi prea greu.

Sau, fi-miu și nor-mea, despre care v-am mai zis, se duc la un adăpost pentru câini unde nu fac altceva decât să interacționeze cu cățeii aceia, pe care îi plimbă, îi drăgălesc, îi învață practic să aibă încredere în rasa umană 😛 pentru ca astfel să fie mai ușor adoptabili.

Cred că micile gesturi și despre care habar nu avem cât de mare este ecoul, cât de mare este reverberația pe care o generează, ele vor salva, ne vor salva de la inaniția sufletelor noastre. Căci, sufletele noastre, se usucă și mor în absența iubirii.

Și nu, nu este vorba despre mâna întinsă care spune o poveste, este despre mâna întinsă care ascultă povestea unui alt om și decide că vrea să îl ajute.