În anul asta mi-a fost bine, mie personal. Numai că binele meu a fost adumbrit de toate câte s-au întâmplat în lumea mai apropiată sau mai îndepărtată de lumea mea.
Am călătorit pe trei continente, am citit mult mai mult decât anul trecut și simt cum asta mi-a făcut bine, m-a întors către mine și mi-a dat timp cu mine. Eram cumva ubicuă mental fiind cuprinsă de povestea citită și, în același timp, observându-mă pe mine, fiind atentă la felul în care mă face să mă simt ceea ce citesc. Emoții deosebite, vechi și noi, am simțit în timp ce am citit „Legământul apei” mai ales că s-a „întâmplat” să o citesc în același timp cu o pacientă (a cărei evoluție continuă să îmi umple sufletul de bucurie 😍) care este mai tânără cu 30 de ani 😳. Așa am putut să văd că ne-au plăcut și chiar ne-au impresionat aceleași lucruri și mi s-a părut că a contribuit la legătură dintre noi.
Diferența a fost la sfârșit, când a zis că „… a fost cam multă moarte în cartea asta”. Iar eu abia atunci m-am gândit la toate poveștile din carte și mi-am dat seama că mie, fiind mai hârșâită de viață, nu mi se păruse „prea multă”. A fost atâta cât se întâmplă să fie… Dar de asta începi să îți dai seama mai târziu în viață și poate că e bine să fie așa.
Am în minte „Inocenții” doamnei Ioana Pârvulescu, carte ce mi-a fost dăruită de o fostă pacientă care mai vine o dată pe an sau de două ori „pentru mentenanță” 😍 și ultima dată mi-a adus cartea asta duioasă, caldă și bună ca o pâine caldă venită când îți era mai foame.
„Mai-mult-ca-trecutul”, romanul doamnei Ana Blandiana m-a scufundat „într-un mine” pe care îl lăsasem pitit într-un colț de suflet ca astfel să nu dau toată ziua, bună ziua de el. Dar a fost bună imersarea aceea pentru că, la final, când te întorci la viața de acum, ai alte elemente cu care să înțelegi binele trăit azi, acel bine de care vă spuneam la început.
Mie mi-e bine chiar și acum când scriu și sunt în drum spre Petra, tot alături de Alina mea dragă, un pic obosită de mersul cu autocarul și cu un amestec de sentimente contradictorii pentru că, pe de-o parte mă bucur pentru mine că am putut să fac și vacanța asta, pe de-o parte nu pot să nu mă gândesc că ne apropiem de Aqaba care e foarte aproape de Israel unde nu mai e nevoie să spun eu ce se întâmplă iar asta tare mă întristează.

Practic viața mea este cam aceeași.
A Cortului Terapeutic mi se pare că s-a îmbunătățit pentru că a reușit șeful Buși să adune și mai mulți oameni frumoși, inimoși și care cred cu tărie în profesia asta a noastră pe care Cortul o promovează.
Și, cu ce am să rămân cu siguranță din Iordania este „Copacul vieții” care se hrănește din pământ, din care se hrănește căprioara, cu care se hrănește leul și viața continuă în această interconectivitate și interdependență.

Ah, și era să uit! Am să rămân cu amintirea ghidului iordanian, pe numele lui Abel, care doar a venit în autocar să se salute cu ghida noastră, ne-a vorbit într-o română impecabilă iar la final, cu ochii în lacrimi și glas ușor gâtuit, a zis un lucru care mi-a adus aminte de cartea lui Zoulfa Katouh, „Cat timp înfloresc lămâii”:
„Doamne ajută să fie pace în lumea întreagă. Și să nu uitați că e loc sub soare pentru toată lumea.”