Mi s-a stricat laptop-ul. Adică a început să dea semne de îmbătrânire. Am înțeles că după 7 ani de funcționare continuă fără reparații capitale reprezintă o performanță și se cheamă că am avut noroc. Numai că, shit happen all the time. Și, de fiecare dată când se întâmplă, prima reacție este să te gândești că poate își revine, că poate ceva (nu știm ce) se va întâmpla și că poate a fost doar o fază și totul va reveni la normal.

Și așteptăm acea „revenire” la normal pentru că nu suntem conștienți că nu va mai fi posibilă din simplul motiv că noi nu mai suntem aceeași care eram în perioada „normală”. Evenimentul ne-a schimbat, ne-a făcut să fim temători, suspicioși, să așteptăm tot timpul semnele care ne vor arăta că nimic nu mai este ca înainte și, în tot acest timp, toate aceste trăiri ne modifică felul de a gândi, felul de a acționa, de a înțelege oamenii și viața. Practic, ne schimbăm ca persoane fără să putem fii conștienți de asta pentru că, în același timp, într-un mod paradoxal, continuăm să avem această dorință ca lucrurile să fie așa cum erau, așa cum ne obișnuisem cu ele să fie sau… așa cum ne obișnuisem să le vedem.

Mi s-a stricat laptop-ul și primul gând care mi-a venit a fost să mai tărăgănez lucrurile, să mai aștept, să mai amân să văd dacă nu a fost doar o „fază” peste care vom trece dacă eu o să încerc (finally!) să am mai multă grijă de el și să încerc să nu mă mai enervez că se deschide greu, că se închide când vrea el și că îi sare cursorul cu două rânduri mai sus atunci când tastezi prea repede.

După care m-am gândit că trebuie să iau unul nou ceea ce îmi dă peste cap toate planurile financiare dar măcar de data asta am știut să rog o prietenă (care chiar se pricepe) să mă ajute să cumpăr ceva potrivit.

După care am vorbit cu fi-miu, adică i-am povestit despre asta și el, foarte natural și firesc mi-a zis că îmi dă laptop-ul lui până când îmi cumpăr eu altul. Atât de simplu. Și nici măcar nu am cerut. Probabil că doar am creat spațiu în sufletul meu în care să încapă sentimentul că merit.

*

Poate că ar trebui să fim mai atenți și să învățăm să decelăm când este cazul să reparăm ceva și când este cazul să renunțăm la ceva.

Poate dacă începem cu lucrurile din viața noastră va fi un bun antrenament pentru a putea înțelege care sunt oamenii, relațiile și situațiile din viețile noastre pe care trebuie sau nu (mai) trebuie să le păstrăm în viața noastră.

Poate că acel move on din filme este adevărat și în viața reală doar atunci când ne-am antrenat suficient să renunțăm la ceea ce iremediabil s-a stricat având în același timp credința fermă și clară că acest demers de renunțare va crea spațiu pentru oameni, situații și relații noi.

Poate că noul nici nu vrea și nici nu poate să fie înghesuit printre lucruri și amintiri care nu ne mai fac de mult sufletul să tresară. Poate că nici nouă nu ne-ar fi (sau nu ne-a fost) confortabil să ne ia cineva și să ne înghesuie într-o viață plină de praful și miasma altei vieți pe care cineva nu a știut să o lase să plece.

Poate că trebuie să devenim conștienți că nimeni nu înlocuiește pe nimeni așa cum nici noi nu zicem că înlocuim laptop-ul vechi cu unul nou. Spunem că ne-am cumpărat unul nou. Ne bucurăm de aerul proaspăt pe care îl aduce în viața noastră. Ne bucurăm că nu ne mai încurcă mai mult decât să ne fie de folos.

ȘI nu suntem nostalgici după vechiul laptop dar ne folosim de toate câte le-am învățat datorită faptului că, la un moment dat în viața noastră, preț de 7 ani, am învățat foarte multe lucrând pe acel laptop.

Poate că unele relații sunt cele care ne antrenează pentru ce va să vină și un laptop moare doar atunci când își va fi făcut treaba.

Poate că…