De câțiva ani mi s-a format în minte o imagine-metaforă cum că noi, oamenii, am fi ca niște recipiente mari (cum erau paharele berzelius din laboratoarele de chimie 😀 ) în care, amintirea evenimentelor mari, care ne-au necăjit cel mai rău, care ne-au făcut să plângem mult, grav, sfâșietor, care ne-au amprentat sufletul cel mai rău, cad „în fundul” acestui borcan, se duc undeva într-un … Continuă să citești Oamenii ca niște recipiente
De vreo câteva ori mi-a zis Buni, în timp ce așteptam să vină liftul, uitându-se la mine cu infinită tandrețe, cu un licăr șăgalnic în ochi dar și un strop de tristețe, amestecate toate cu melancolia dată de multe amintiri la fel ca aceea de care azi, iar îmi aduc aminte: — Mă simt ca o găină care a clocit ouă de rață și acum, … Continuă să citești Poveste din mai 2024
Sunt în restaurantul unui hotel din Istanbul unde se aude un jazz drăguț pe fundal, unde se aude o limbă pe care o identific eu a fi turcă dar, realitatea este că doar aproximez; unde se mai aude și engleză destul de des și unde, absolut pe neașteptate se aude plânsul unui sugar. Este extraordinar cum păstrăm în noi amintirea care ne ajută ca, în … Continuă să citești Oamenii ca un ghem de amintiri
Pași către propriul suflet 