— Și dacă am să fiu atrasă, la un moment dat, de un alt băiat?

Numai nuanța asta, că ea nici măcar nu a început să îi numească bărbați, mă face să zâmbesc, undeva într-un colț de minte, pentru că nu m-ar lăsa inima să fac ceva care să-i dea impresia că râd de ea, așa că am zâmbit în mine.

E o fată tânără, un pic peste 25 de ani, care de ceva timp mă investește cu încrederea ei. Acum mi se pare simplu să am conversații cu ea, chiar dacă unele nu sunt chiar confortabile. Dar, atunci când a venit prima oară, am avut impresia că cineva a pus un ou în căușul palmelor mele și trebuie să fiu foarte, dar foarte, foarte atentă ca oul acela să nu se crape mult prea devreme.

Cumva, cu pași mici, cu multă, multă răbdare, cu multă căldură și înțelegere, lunile au trecut cu bine ba, s-au făcut deja ani și am putut să observ cum iese oul din găoace și prinde formă și se dezvoltă și termină școli și începe serviciul și începe să înțeleagă care relații sunt bune și care nu.

Și, într-o zi, a început să-mi povestească de un băiat care a continuat să fie prezent și în poveștile din lunile care au urmat. Acum s-au făcut doi ani și ei tot cresc împreună și planurile lor de viitor se îngemănează, au început să se armonizeze, să creeze punți între ei.

Iar ieri, din cel mai curat loc din inima sa, mi-a adresat această întrebare, a exprimat această îndoială care a fost pe buzele multora dintre noi. Pentru că, dacă suntem cinstiți cu noi, tot timpul vom avea o întrebare care să ne pună la îndoială pe noi înșine, în fața conștiinței noastre, din simplul motiv că oamenii raționali sunt plini de întrebări și îndoieli. Celorlalți le e mult mai simplu.

— Păi, cum să nu se întâmple să te uiți și după alt bărbat?

— Da, dar eu știu că lângă el îmi e bine și toate planurile pe care le facem îmi aduc liniște…

— Drăguța mea, când ne căsătorim, nu orbim. Dar una e să observ că un bărbat e frumos, interesant sau mai știu eu cum și alta e să ne înșelam partenerii de viață. Mai sunt multe etape, mai sunt pași de făcut de la „Îmi place de tine…” până la „Sar în patul tău…”. Și, în timp ce fac pașii aia, intervine conștiința care îmi aduce aminte de promisiunile făcute, de dorința de a nu-l supăra pe celălalt și tot așa. Problema nu e dacă îmi place un alt bărbat, altul decât al meu sau cât de magulită mă simt de atenția pe care un alt bărbat mi-o acordă. Problema e când uit de cel de acasă și nu mă întreb cum mă mai duc la el după ce…

Dar hai să-ți zic o poveste. Mă rog, nu e chiar o poveste, e o discuție avută cu un psiholog american, Jon Carlson, pe care Asociația de Psihoterapie Adleriană l-a invitat la București în urmă cu mulți ani să țină un workshop pe tema psihoterapiei de cuplu și de familie. La un moment dat discuția a devenit ușor colocvială așa încât, un coleg, la un moment dat, l-a întrebat pe Jon dacă s-a gândit vreodată să-și înșele soția. Jon era foarte în vârstă la vremea respectivă, între timp s-a și prăpădit, și era căsătorit de mai bine de 50 de ani.

— Oho, de multe ori, a fost răspunsul lui Jon Carlson în fața unei săli pline de zeci de psihologi.

— Ok. Și cum ai făcut?

— Păi, de fiecare dată când întâlneam o femie de care mă simțeam atras, începeam să îmi imaginez ce îi spun ca să o cuceresc, ce fac, la ce restraurant o duc pentru cină, la ce motel…

— Așa, și…? (Multora ne-a trecut prin minte atunci „Așa, și? Că asta facem și noi…) 😀

— Păi, după aceea, mă duceam acasă și făceam cu soția mea.

Uaaau! Nu ne-am așteptat la răspunsul lui și cred că nu a fost foarte satisfăcător pentru mulți nici atunci și nici acum. 😛

Numai că, intresant este „mecanismul psihic” din spatele acestui comportament, din spatele acelor decizii conștiente și raționale pe care Jon le luase de-a lungul unei vieți și ni le povestea și nou atunci la fel cum i-am povestit și eu tinerei mele paciente ieri dimineață.

Jon nu își nega pornirile instinctuale, nu fugea de ele dar nici nu se lăsa copleșit de ele, nu le lăsa să îi întunece rațiunea până într-acolo încât să îl determine să ia decizii pe care era posibil mai devreme sau mai târziu, să le regrete.

Dacă motivele raționale vă determină să vă mai gândiți în timp ce vă îndreptați spre un alt pat, ascultați glasul rațiunii.

Dacă nu mai găsiți motive care să vă oprească poate începeți să vă gândiți de când nu ați mai făcut cu partenerul toate câte vă trec prin minte atunci când vă uitați la un alt om. Poate începeți să luați în calcul câte nu s-au mai întâmplat, câte lucruri nu au mai fost spuse de mult, de când nu ați mai acordat atât de multă atenție partenerului de viață pe cât i-ați acorda noii persoane abia cunoscute?

Doar zic și eu… 😛