Mari scârbe de oameni ăștia care au generat și cei care au rostogolit pe toate căile de comunicare că urmează o criză economică. Urâte suflete, mici și amărâte tre’ să aibă.

Ce am să le reproșez este că nu au știut să vină și cu soluții, alternative, orizont de timp, ceva care să nu te lase să te afunzi în disperare.

Da’ nu despre asta voiam să vă zic.

Că m-au prins și pe mine în roller-coaster-ul emoțional pe care l-au creat și m-a luat așa cu niște idei crețe, cu îngrijorări că murim toți de foame, că ce-o să mă fac, mă rog, câteva minute după care mi-am adresat o întrebare legitimă: „Măi, Ligio, măi, mămică, da’ în 2008 ce ai făcut? Ai murit și acum ești precum umbra lu’ Mircea la Cozia? Lasă-mă, făi, că d-astea am mai trecut că, dacă ar fi fost doar aia mai era cum mai era da’ fuseră mai multe și ‘au-te, tot p-aci suntem…”. (Așa am eu un dialog interior în permanneță cu mine… )

Si mi-am adus încă o dată aminte de cea mai tare întâmplare în care un om s-a gândit la foarte mulți oameni și n-a cerut nimic pentru asta.

Următoare poveste era pe când ne-a luat 25% din salariu în 2008 iar pe mine m-a pus în genunchi, m-a făcu KO fără uppercut. Am mai scris despre asta pe blog.

Dar reversul medaliei în acea perioada a fost creat de un pacient care avusese un diagnostic grav, care fusese operat de dr. Exergian, avusese o evoluție foarte bună, s-a vindecat bine si a plecat acasă pe picioarele lui. Fusese operat pe coloana vertebrală așa că, dacă spun că a plecat pe picioarele lui nu este o metaforă ci chiar e un obiectiv care fusese atins.

Ei, și, omul acesta care avea o fermă de păsări l-a sunat într-o zi pe dr. Exergian și l-a întrebat câți angajați are secția lui. De la vlădică până la opincă eram cu totul 60 de oameni pe secție și în blocul operator.

Și omul ăla, care păstra o amintire bună, recunoscătoare și care cred (habar nu am dacă așa era) a înțeles în ce hazna ne băgase onorata conducere a țării, a decis să trimită la București un camion cu 300 de pui proaspeți adică 5 pui de fiecare om.

Doamne, cum a fost atunci! Trecuse ceva timp de când fusese externat, trecuseră alte zeci de pacienți prin față ochilor noștri și prin mâinile noastre și nu ne mai aduceam aminte exact cine era iar el nu făcuse mare caz de cine e, cu ce se ocupă așa încât nu ne aduceam aminte.

A fost ca o gură de oxigen acea donație. Știm cu toții că o familie, cât ar fi de mare, mănâncă bine o lună de zile din 5 pui. Mă rog, dacă te pricepi, dacă nu, aia e.

Cert este că ne-am mirat, ne-am bucurat, ne-am închinat și rugat de sănătatea lui, ne-a fost mai bine într-un context care ne era ostil și ne destabilizase.

Si știți care a fost uimirea cea mai mare?

Ne-a trimis și luna viitoare și încă o lună și încă una până când s-a făcut anul. Un an de zile am primit o dată pe lună, fiecare dintre noi, câte 5 pui.

Și așa ne-a fost mai ușor în perioada aia în care guvernanții au considerat că ceea ce merităm este foarte puțin.

*

Habar nu am cum o să fie de „criza” asta dar știu că voi aplica ceea ce am învățat clar și fără echivoc acum 17 ani când un om s-a gândit cum să facă bine la 60 de oameni dintre care cu unii sigur nici măcar nu se întâlnise: că întotdeauna trebuie să te uiți la ce este bun în viața ta pentru că de acolo ne luăm puterea de a străbate și cele mai negre perioade. Să văd oamenii buni, să văd mâna întinsă către mine, să aud vorba bună care îmi alină sufletul, să simt îmbrățișarea unui om, să-mi ostoiesc sufletul și să merg mai departe. Că doar n-o să mă opresc în mijlocul iadului să-mi plâng de milă.

Doar mă uit atent la ce este bun și merg mai departe cu demnitate.

Pentru că, măi, oameni buni, nimic nu este perfect rău și nimic nu este perfect bun pe lumea asta și întotdeauna va conta în ce direcție ne îndreptăm atenția și ce luăm de acolo pentru ca astfel să înclinăm balanța; să nu mai lăsăm ca ceea ce e bun să treacă fără să-l fi văzut, cuantificat și internalizat în propria poveste de viață.

PS: nu vreau să-l țin în anonimat pe domnul din această poveste dar pur și simplu nu mai știu cum îl cheamă pe el sau ferma pe care o deținea. Dar Dumnezeu știe cine e și știe pe unde o mai fi și sigur îi dă pe măsura amintirii pe care ne-a lăsat-o atunci când credeam că nimic nu mai este posibil.

Fiți atenți mai bine la viața voastră și cuantificați tot ce este bun și frumos si când o mai zice câte unul ceva de „criză” să zâmbiți și să-i spuneți în gând (sau în față ): „Mai du-te, măh, în criza mea de aici cu ideile tale nemernice și rău intenționate!”

PPS: am pus poza asta care mi-e tare dragă pentru că eram în curtea Palatului Dolmabahce din Istanbul unde așa a decis prietena mea Eliza că tre’ să ajung grație bunăvoinței și dărniciei ei și io am fost tare fericită pentru darul ei.