De câțiva ani mi s-a format în minte o imagine-metaforă cum că noi, oamenii, am fi ca niște recipiente mari (cum erau paharele berzelius din laboratoarele de chimie 😀 ) în care, amintirea evenimentelor mari, care ne-au necăjit cel mai rău, care ne-au făcut să plângem mult, grav, sfâșietor, care ne-au amprentat sufletul cel mai rău, cad „în fundul” acestui borcan, se duc undeva într-un „colț de minte” unde să nu mai dăm peste ele și să ne mai încurcăm în fiecare zi de ele.

Deasupra lor sunt alea cu profesorii și/sau antrenorii tâmpiți care ne-au bătut, ne-au jignit, ne-au umilit, amintiri de care mai râdem când începem, la câte o bere, să depănăm amintiri de atunci și râdem și ne hăhăim de parcă mare șmecherie ce ni s-a întâmplat. Mecanism de aparate, deh…

Iar la suprafață, cel mai la îndemână, sunt lucrurile la care ne gândim în mod constant, pe care le rostogolim între noi ca subiecte de discuție, le verbalizăm zgomotos și care, de cele mai multe ori, sunt cele legate de șefi, de organizația în care lucrăm, de trafic, de țara în care trăim, etc și pe care le înjurăm câteodată gros, cu nesaț, birjărește cum ar fi spus Buni a mea. Ne agităm povestind despre ele fără să ne dăm seama că suntem într-o hiper reacție dată de faptul că ceea ce s-a întâmplat azi vine și se pliază perfect pe niște amintiri pre existente pe care evenimentul de azi le zgândără, le avivează iar la suprafață, în plan conștient, ajung doar sentimentele și emoțiile pe care amintirile alea, cele mai grele, le-au generat cândva, de mult. 

De cele mai multe ori amintirile rămân tot în fundul minții noastre, nu se fac cunoscute și noi rămânem cu impresia că am reacționat exagerat în nuștiuce situație sau la nuștiuce cuvinte și eventual am plâns sau ne-a venit să spargem capul cuiva sau am „înțepenit” de frică sau am urlat din toți rărunchii chiar dacă știam că e exagerat. Era în noi o forță  mai mare decât eram obișnuiți și care pentru un timp a fost parcă de nestăvilit.

Și sunt momente în cabinet, la începutul terapiilor, în care oamenii îmi povestesc despre șefii lor, despre colegi care sunt într-un fel greu de acceptat, îmi spun despre cum îi face să se simtă interacțiunea cu ei și de foarte multe ori, îmi dau seama că ne va lua ceva timp până să ajungem la bolovanii aia de pe fundul sufletului.

Dar, pe măsură ce omul se ventilează, în sensul că le tot povestim pe astea de la suprafață, le rezolvăm, e ca și cum le-am da de-o parte creând astfel spațiu ca în plan conștient să ajungă și alea grele. Să le vedem și să nu mai fugim de ele.

Frumusețea psihoterapiei este că, pe măsură ce le rezolvi pe alea de la suprafață, capeți niște instrumente prin care reușești mult mai simplu să te înțelegi pe tine, să te reglezi pe tine emoțional, să-ți gestionezi relațiile cu oamenii din viața ta astfel încât, atunci când vine timpul și pentru alea grele ești deja ranforsat, ai instrumente cu care poți recadra amintirile acelea adică, poți să înțelegi cu mintea de acum, degrevat de tensiunile și angoasele momentelor/perioadei în care s-a produs. Și așa, cu liniște și înțelepciune, poți înțelege altfel evenimentele, reacțiile și comportamentele celorlalți. Poți înțelege că un copil (adică, tu) nu este de vină pentru mai nimic din ce s-a întâmplat, poți să iei în calcul contextul socio-economic-politic în care s-au petrecut toate, poți să vezi că nu era despre puterea ta de a face ceva.

Și așa, ușor-ușor, cu blândețe și înțelegere poți să pui într-o altă „ramă” toate câte au fost care astfel, în acest nou cadru mult lărgit, mult nuanțat, mai detaliat capătă alte înțelesuri. 

Atenție! Nu dispar, nu ajungem să mângâiem pe cap nici un abuzator sau eu mai știu ce alte grozavii ci, doar dăm un înțeles care, implicit, ne ajută să ne înțelegem pe noi și reacțiile noastre mult mai bine. Făcând toate acestea învățăm să nu mai lăsăm acele amintiri să ne conducă prin viață. Recadrate, amintirile nu mai sunt supradimensionate, nu mai au răsunetul ăla iar asta le face mai ușor  frecventabile. Chiar dacă apare o amintire, nu mai provoacă un consum emoțional atât de mare. Nu mă mai zbucium, nu mi se mai par toate de ne trăit, nu mai atac pe toată lumea ca un animal rănit.

Ajung astfel să trăiesc în echilibru, cumva împăcată că așa a fost și nimic nu poate fi schimbat. Ce putem schimba este felul în care trăim azi. Putem alege în cunoștință de cauză să trăim conform nevoilor și dorințelor noastre care nu mai sunt influențate de ceea ce au făcut sau au spus alții despre noi, nu sunt reacții de furie sau deznădejde.

Ușor-ușor putem învăța să trăim în armonie și asta este posibil la orice vârstă. 😛