Nervi mari, irascibilitate, nerăbdare, nu aveam chef de nimeni și de nimic. În fond e vineri, e ziua mea liberă. (Da, când ești suficient de bătrân și suficient de cinstit cu tine și cu beneficiarii muncii tale nu mai muncești până la epuizare așa că îți faci vinerea liberă.)

Și, totuși, au fost niște mesaje la care a trebuit să răspund pertinent, timp în care eram conștientă că îmi vine să sparg ceva.

Da, cam așa se întâmplă câteodată din cauză de hormoni de menopauză. Mi-a povestit fiica-mea odată că vorbea cu o colegă de facultate care i-a mărturisit că „La menopauza am avut impresia că mama s-a transformat într-un dragon. Doar că nu scotea flăcări pe gură, în rest…”.

Așa m-am simțit și eu în dimineața asta.

Cu starea asta am plecat la terapie. A mea, terapia mea, slavă cerului!

Și, pentru că lui Decebal îi place să mă tachinez, după ce i-am spus cum mă simt, mi-a zis:

— Îți dai seama cum ne simțim noi bărbații lângă voi?

Așa de mult eram în filmul meu că nici nu am realizat ironia care încerca să mă scoată din ale mele.

— Voi? Măăăh, pe bune…?

— Păi, uită-te și tu la tine…

Era să mă apuce și mai tare…

Mă rog, am vorbit, am făcut din cabinetul lui groapa Glina, am plecat încă supărată pe mine că nu sunt bine, că nu sunt… bună și calmă.

Pe drum mi-am dat seama că așa nu o să fac din ziua mea una mai bună drept pentru care, am început să zic „Tatăl Nostru” în timp ce mergeam pe stradă. Nu știu dacă am mai zis despre asta dar, dincolo de legătura cu divinitatea, eu spun Tatăl Nostru ca să mă ajut din punct de vedere cognitiv să îmi domolesc mintea. Așa că, atunci când simt că mi-e mintea în șapte locuri, spun Tatăl Nostru de atâtea ori până când devin conștientă de fiecare cuvânt pe care îl spun. E bun ca exercițiu pentru că textul în sine îl spunem ca pe un automatism și de aceea, atunci când o facem conștienți de ceea ce facem, ajutăm mintea să se concentreze doar pe lucrul acela adică pe Tatăl Nostru. Puteți să înlocuiți cu un text scurt care vă este foarte familiar sau cu o formulă matematică pe care să o spuneți conștienți fiind de fiecare cuvânt, nu pledez pentru rugăciune.

Dar veți vedea că, abia când nu mai „mesteci” cuvintele și ești atent la ceea ce spui, abia atunci vei ști că s-a domolit mintea din fuga aia inutilă. Că e nevoie să reiei de două, de trei sau de o sută de ori până îți reușește să fii cu mintea doar într-un loc, aia e o altă discuție. 😀 E o sugestie de antrenament al minții pe care, cu cât îl veți face mai des cu atât mai repede se va instala ca un soft care să vă ajute în momente dificile.

Fix asta am făcut și eu și am tot zis și în metrou până când, în cele din urmă, s-a făcut liniște.

Am ieșit din metrou, am chemat bolt, mă sui la pod la Aurel Vlaicu în mașină, cineva o sună pe doamna șofer care spune că nu poate vorbi, nu poate nota ce îi spunea omul celalalt, moment în care îmi dau seama că eu sunt cu mobilul în mână și îi spun că notez eu. Continuăm să mergem și până să facem stânga, un biciclist îi face semn soferiței că are roata pe spate dreapta cam desumflată. Îmi cere voie să oprim la o benzinărie, sunt de acord, timp în care zice :

— Doamne dar ce o fi azi…

— Asta ma gândeam și eu…

— Îmi cer iertare dar chiar vreau să verific roata.

Mie, pentru că mă liniștisem, nu mi se părea nimic curios, nimic deplasat în cererea ei.

— Doamnă, stați liniștită că nu mă grăbesc și, în fond, vreau să ajung în siguranță.

— Mulțumesc mult de tot. Doamne, ce zi…

— Lăsați că mă rog și s-o mai îndrepta, zic eu cu juma de gura pentru că, na, habar nu aveam cu cine călătoresc.

— Doamne, ce bine. Că mă rog și eu.

Coboară, verifică roțile, revine, începe să vorbească și îi zic:

— Mai bine mă lăsați să mai zic un Tatăl Nostru…

— Aoleo, că ați și zis…

S-au verificat roțile, s-au umflat, s-au făcut toate cele, am plecat.

Ușor jenată, doamna șofer, după ce își mai cere încă o dată iertare pentru inconvenient, îmi spune:

— Îmi puteți da numărul de telefon pe care l-ați notat?

— Da, da, sigur…

— Doamne, ce noroc am avut cu dumneavoastră! Ce om bun și liniștită și luminoasă, nu știu cum să vă zic… Că, atunci când ați zis că notați dumneavoastră numărul de telefon, m-am întors să mă uit și așa luminoasă v-am văzut. Ce om bun! Să fiți sănătoasă!

— Să fim toți, îi răspund eu, că toți avem nevoie.

— Doamne, că știm că Dumnezeu lucrează prin oameni.

— La fel cum a fost și cu biciclistul care v-a spus că s-a lăsat roata.

— Da, da. Dar dumneavoastră ați notat așa, pur și simplu numărul ala de telefon, ați așteptat să verific roțile. (Să ne înțelegem, a durat fix 3 minute sau… preț de 10 Tatăl Nostru. ).

Eu eram încă sub imperiul imaginii pe care o aveam despre mine, cea din dimineața aia în care doar flăcări nu am scos pe gură și, mneee, nu prea îmi venea să primesc cu tot sufletul ceea ce zicea. Și, de parcă ar fi știut, îmi mai spune o dată.

— Doamne, ce om bun sunteți.

Moment în care îmi dau seama că ceea ce spunea femeia aceea despre mine era doar (sic!) un mesaj care era menit să-mi aducă aminte că eu pot și știu și vreau să fiu un om bun.

Doar că, din când în când, vin niște hormoni care generează niște gânduri pe care, dacă ești conștient de ele și de tine, nu e obligatoriu să le transformi în cuvinte rostite sau gesturi cu care să arunci în oamenii întâlniți în cale.

Multă liniște s-a așezat în mintea și în sufletul meu. Pentru că am fost atentă la mine, am vorbit despre cum mă simt (nu doar cu terapeutul meu ci și cu fiică-mea), am fost atentă la ce se întâmpla concret în jurul meu, am dat importanță întâmplărilor și așa am putut să fiu omul bun care îmi doresc să fiu.

Nu se termină niciodată lupta aceasta ci, este ca un balans fin între a fi sau a nu fi un om bun.

De aceea trebuie să fim atenți la noi, la felul în care ne simțim, la felul în care alegem să fim în raport cu oamenii întâlniți.

Cred că, atunci când le spun pacienților mei: „Tu nu ești un om fundamental rău… Tu ești un om bun care a făcut și lucruri mai puțin bune.”, cred că îmi spun și mie. Că doar, doar n-oi mai uita. 😀