De vreo câteva ori mi-a zis Buni, în timp ce așteptam să vină liftul, uitându-se la mine cu infinită tandrețe, cu un licăr șăgalnic în ochi dar și un strop de tristețe, amestecate toate cu melancolia dată de multe amintiri la fel ca aceea de care azi, iar îmi aduc aminte:

— Mă simt ca o găină care a clocit ouă de rață și acum, că s-au făcut puii mari și pleacă pe apă, ea stă și se uită după ei neputincioasă. Așa e și cu voi, v-ați făcut toți mari și plecați toți care pe unde aveți treabă și eu rămân tot acasă.

*

Mi-am adus aminte de mai multele momente în care ea mi-a zis aceleași cuvinte și le-am povestit copiilor mei despre ele weekendul trecut când eram în Veliko Târnovo. Orașul ăsta e așezat pe malul râului Iantra iar noi am stat cam pe unde face râul un cot la stânga.

E și, sâmbăta seara nu a mai avut chef baba Ligia să iasă în oraș ca oricum eram ca un anaconda care trebuia să lase la mistuit prânzul prelungit așa că nu am mai ieșit, mai ales ca aveam o carte atât de bună despre care o să vă spun altădată.

Și cum stăteam eu și citeam, cufundată fiind în poveștile de pe vremea Mușatinilor, taman ce mă sună fi-miu care, râzând, îmi spune:

— Mamă, ieși pe balcon și uită-te drept în față la clădirea aia mare care am zis că e primăria da’ nu e.

— Măh, da’ nu ți-am zis că nu vin…

— Da’ nu vreau să vii. Vreau să ieși și să te uiți că o să ne vezi.

— Unde, măh, să vă văd io până hăăăt, departe?

Am ieșit, evident că am ieșit, măcar de dragul distracției.

— Ia uite! Hai, fă cu mâna.

— Acu’, fă și tu cu mâna.

Moment în care, prin lumina clar obscură a serii, undeva, peste cotul râului Iantra, am zărit o silueta cu mâna stângă ridicată și, undeva în mine am știut că râde bucuros de toată faza, că soru-sa lângă el, râde și ea și la toate astea, iubita lui Andrei asistă bucuroasă și ea că preț de o secundă, ca și cum s-ar fi făcut o buclă a timpului și a spațiului, noi tot legați ne-am simțit unii de alții indiferent ca ne despărțea un râu care cu sute de ani în urma fusese forțat cine știe cum să facă o buclă. Iar noi, de o parte și de alta a acestei bucle de apă, ne făceam cu mâna bucuroși de a ne fi aflat încă o dată.

Așa mi-am amintit de cele ce îmi spusese Buni de mult și am simțit și eu că mi s-au făcut copiii boboci de rață care se pot arunca în vâltoarea asta a vieții, am simțit că tot nu îmi este confortabil să îi știu așa dar și că lângă mine, pe aceeași parte de râu, în același stil de viață cu al meu, în ritmul meu ușor îmbătrânit, nu le-ar fi bine.

Mă rog, a doua zi, dimineață am făcut pancakes, după care m-am plâns că iar mă pun să urc dealuri ca să nuștiucesăvăd, am încercat să țin pasul cu ei, timp în care i-am tot simțit că sunt tot pe o apă la care nu am acces dar… ce să vezi, istoria este doar o buclă temporală în care fiecare, la un moment dat, rămâne pe un mal.

Hai, să ne fie ziua frumoasă și cu sens!

PS: Cum vă uitați la poza asta, eu eram pe stânga și ei pe dreapta. Poza e făcută de pe terasa cârciumii care mă făcuse anaconda.