Problema în serialul Adolescență coruptă nu este că un copil a fost în stare de crimă. Gestul lui este un vârf de intensitate al atmosferei din școală la nivel micro dar și din societate și chiar din lume și din vremurile în care trăim, la nivel macro.

De când încep cadrele filmate în școală se poate observa — cel mai repede și la îndemână — copiii lipsiți de educație, lipsiți de bun simț, de respect față de orice, care au impresia că le este permis orice. Specialiștii știu că în spatele acestor comportamente, generatorul lor, este faptul de a nu se simți iubiți.

Tentația este să spui că sunt nesimțiți, în realitate ei nu sunt auziți, nu sunt înțeleși și nu sunt iubiți. Asta îi umple de frustrare și de tristețe. Sunt lipsiți de repere, sunt singuri cu demonii lor pe care habar nu au cum să-i facă să tacă. Iar dacă atmosfera generală din școală nu face altceva decât să întrețină aceste sentimente, o izbucnire violentă nu reprezintă altceva decât vârful de intensitate maximă al unei atmosfere supratensionate care există de mult timp în viața lor.

Prietena victimei spune: „Era singura care avea o părere bună despre mine. Acum nu mai am pe nimeni…”.

Întrebare: ce auzea fata asta acasă și la școală încât prietena ei era singura care îi spunea un cuvânt bun.

*

Și pentru că nu au în proximitatea fizică un reper, potrivit pentru vârsta lor, vor găsi un reper în proximitatea virtuală. Iar acolo este o plajă mare de exemple de urmat „vârful”, în cazul acestui film, fiind frații Tate.

Așa că asta ne duce la o întrebare care este deja retorică: cine reglementează internetul? Locul acela în care oricare dezaxat, orice primitiv care reușește să fie vocal, devine formator de opinii.

*

Cum am reușit să ne înstrăinăm unii de alții în proriile familii?

Păi, ce am identificat eu în ani de vorbit cu sute de oameni ar fi:

– Orele de muncă peste program pentru ca niște organizații imense care consideră oamenii a fi doar „resurse” să devina și mai mari și mai întortocheate pentru că astfel să fie și mai greu de luat la întrebări.

– V-ați gândit că, neavând repere, tinerii adulți când se angajează își iau reperele din organizația în care ajung? Că devin loiali unora care îi consideră resursă, ajung să le fie contra competitori până la dușmani, oamenii cu care petrec mai mult timp decât cu cei pe care îi iubesc? Și organizațiile astea denumesc asta „competiție” care îi va aduce o poză pusă la angajatul anului, un bravo aruncat într-o ședință sau după ani de stat departe de tot ce ți-ar fi umplut sufletul de bucurie, un bonus sau chiar o mașină?

Și asta doar dacă ești în top. Dacă nu ești, vei fi doar înglodat în datorii către bănci și vei fi lipsit de protecție socială pentru că statele cheltuie mult mai mult pe înarmare, iar în altele se fură mult prea mult în comparație cu cât ajunge în sistemele de educație și protecție socială.

Dacă tații nu le spun băieților ce înseamnă să fii bărbat, le va spune „un Tate”. Dar, stai, că nici tatălui nu i-a spus nimeni ce o fi aia să fii bărbat. Ce presupune să faci sau să nu faci, să fii sau să nu fii. Așa că, reacția naturală este să completăm spațiile rămase libere cu ceea ce credem că ar fi potrivit. Reușim să găsim cuvintele, comportamentele cele mai potrivite? De cele mai multe ori, nu.

*

Și când nu reușesc să mă apropii în realitatea fizică de un om, o fac prin realitatea virtuală: de la text care înlocuiește vorbitul, de la emoticoane care se transformă în argou, la poze care să mă pună în valoare până la sexul virtual care, oricum, la momentul vorbirii, a devenit ceva banal.

*

Câți dintre noi, adulții, suntem conștienți că ceea ce credem ne influențează mult mai mult felul în care acționăm, vorbim, ne purtăm, luăm decizii decât adevărul? Câți dintre noi suntem dispuși să aflăm adevărul?

*

Ați observat cât de jenat se simțea Jamie în prezența unei femei, psihologul clinician, care era dintr-o altă clasă socială la care el nu avea încă acces din simplul și banalul motiv că era fiul unui instalator? Că ar fi putut să aibă o altă evoluție și să ajungă și el, printr-un mare efort, să termine studii superioare și să devină un „guler alb” știm cu toții.

Întrebare: cum se simte diferența dintre clasele sociale, cum se simt copiii care sunt de multe ori cu vârful pantofului pe buza prăpastiei dintre aceste clase sociale? Știm câți nu reușesc să își mențină echilibrul? Știm cu adevărat câți cad, nu ajungând să omoare pe cineva ci, lăsându-se omorât prin delăsare, prin inactivitate, prin neîncredere în forțele proprii? Știm?

*

Știți ce ne-au făcut, de mulți ani nu de acuma, toată industria asta de beauty și competiția de la locul de muncă? Ne-au modificat felul în care ne privim unul pe celălalt, felul în care am putea să apreciem ce e de apreciat și să trecem cu vederea micile sau marile imperfecțiuni.

Eu am avut noroc să mă nasc cu trăsături drăguțe. Dar, încerc să înțeleg cum e la vârsta adolescenței să nu fii plăcut de societatea către care te îndrepți. Pentru că acesta este mersul firesc al vieții, la adolescență să mă integrez în societatea din care fac parte. (Într-o discuție cu fiica mea care e studentă la psihologie, se întreba retoric de ce nu citim toți stadiile dezvoltării umane descrisa atât de bine de Piaget.)

Câtă suferință regăsim la oamenii care nu se simt conform cu standardele impuse de alți dezaxați care ne-au spus mai direct sau mai pe ocolite că trebuie să fim perfecți. (Hmmm, pe măsură ce trece timpul ajung să urăsc cuvântul ăsta pentru ceea ce creează în mințile și sufletele noastre.)

*

Printre ultimele scene când tatăl își deschide felicitările de ziua lui și în cea de la tatăl lui erau cinci lire și trei cuvinte scrise de altcineva cam ce vă spune despre modelul pe care îl preluase de la tatăl lui? Cât de iubit îl făcuse tatăl lui să se simtă pentru ca astfel, din rolul de tată, să fie capabil să îl facă pe fiul lui să se simtă iubit? Da, modelele alea transgeneraționale despre care tot vorbim. Aa, da’ stați că în România avem mult mai multă treabă cu constelațiile și institutele și academiile de relații/relaționare care trâmbițează până vă iau mințile și banii. Mă rog, banii sunt ultima problemă…

*

Sunt atât de mulți oameni care înțeleg atât de puțin din evoluția lumii, a vremurilor, de la tehnologie, economie, valoarea bunurilor și a banilor, de etică nu se mai pune problema pentru că mulți sunt deficitari în ceea ce privește bunul simț. Acești oameni, care cresc la rândul lor alți oameni, nici măcar nu înțeleg care este contribuția lor la lumea în care trăiesc. Sunt ei de vină sau „noi” cei care i-am lăsat în urmă din momentul în care am decis că nu e treaba noastră și că fiecare se descurca cum poate?

*

Parte din povestea tatălui care s-a străduit să nu fie violent ca tatăl lui e zguduitoare. Pentru el fusese un efort imens să-și înfrâneze orice pornire de a fi rău. Dar, oare, absența răului este suficientă? Este suficient să nu fim răi sau e nevoie să învățăm să fim buni?

Să ne oprim din a mai face rău ar fi în pas extraordinar pentru omenire în drumul ei spre vindecare. Dar va fi nevoie de mult timp și de multă iubire ca să reparăm și să reclădim tot ce am stricat în momentele în care am lăsat răul să ne copleșească și să ne dicteze acțiunile, felul de a fi, felul în care ne tratăm unii pe alții ca persoane și ca popoare.