De câțiva ani, deja, trăiesc cu acest sentiment că au trecut cam repede cei 56 de ani dar, în contra partidă, asta mi-a adus sentimentul că fiecare nouă zi este ca un bonus din simplul motiv că am cam bifat tot ce se putea bifa în viața unui om obișnuit.

(Cu asta, cu „obișnuit” nu m-am împăcat pentru că tot mi se pare că trebuia să salvez lumea și, ce să vezi, nu mi-a ieșit. 😀 )

Moartea nu mă înspăimântă. Am eu câteva spaime dar moartea nu e pe lista mea. Cu atât mai mult zilele astea când vorbim de Înviere, ne pregătim pentru ea, care cum a putut, cum a înțeles, cum i-a reușit dar care, eu cred că pe fiecare ne-a dus într-un loc în care să ne gândim puțin.

Cred că și cei care s-au străduit să nu se gândească, să întoarcă privirea în partea cealaltă, și ei — agnosticii și ateii — prin acest efort de a nu lua în seamă exact ce se întâmplă în jurul lor, tot au cheltuit un pic de timp gândindu-se la moarte.

Doar că eu, mi-am dat seama că, mă tot gândesc la acest continuum, al vieții după viață, al conștientizării faptelor și cuvintelor a căror cuantificare va influența întâmplările viitoare, va influența calitatea vieții ce va să vină.

Așa că, nu moartea e necazul unei vieți, nu felul în care (sau când) încheiem zilele pe pământ ci, felul în care am înțeles că trebuie să pregătim momentul plecării.

Adică, în loc să mă tem de ziua în care am să mor, mai bine să fac în așa fel încât să trăiesc frumos și, când o veni timpul, să-mi fie cât mai scurtă lista cu cei cărora trebuie să le cer iertare și, dacă e posibil, să fie doar o singură chestie, hai două. 😀

Pentru că, mă gândesc, pregătindu-mă de moarte, ușurându-mi viața prin încercarea zilnică de a greși cât mai puțin, am să pot să am pasul mai ușor, o să-mi fie infinit mai bine să mă strecor prin viața asta fără prea multe regrete, fără să-mi simt sufletul întinat de cuvinte, gesturi și uitări venite atunci când nu trebuiau să vină.

Lăsându-te să cazi în ideea propriei morți, încercând să cuprinzi cu sufletul riscul căderii, cred că abia atunci o să poți să-ți simți sufletul într-atât de ușor încât zborul nu ți se va mai părea o utopie.

Și, în fond, de ce să lăsăm să apară frica de moarte când avem la îndemână „Iartă-mă!” și „Te iubesc!”?