Oglinda cunoașterii de sine

E foarte interesant să vorbești cu un om și să fii nevoit să sumarizezi ultimii 30-40 de ani din viața ta. Mă rog, care a trăit atît. 😀

Tendința naturală a fiecăruia dintre noi este să ne vindem bine astfel că, în acest proces mental de selectare și ordonare a mii de zile, vei vizualiza multe evenimente și întâmplări care atunci ți s-au părut importante, pentru care te-ai agitat și frământat iar ele, cumva, au trecut, s-au așezat, și-au găsit locul în povestea ta de viață reușind astfel să le încadrezi în diagrama vieții tale.

Pentru a răspunde la simpla întrebare „Ce ai mai făcut?” vei trece în revistă cele mai bune realizări, lucrurile frumoase, „medaliile” pe care îți este comod să le porți la gât, îți vei crea astfel și arăta albumul tău de amintiri frumoase. Cred că nu este trufie (pentru mulți dintre noi) ci, este modalitatea fiecăruia de a se face plăcut pentru ca astfel să fie validat și acceptat.

Toată această întâmplare, cu toate amănuntele ei, m-au făcut să mă gândesc că este bun acest exercițiu știut fiind că, în viața de zi cu zi, în forul nostru interior, nu ne vine natural să ne uităm la ce a fost bun și poate continuă să fie, la ce am reușit să facem sau să rezolvam cu succes. Din păcate, „talentul” multora dintre noi este să evidențiem, chiar și în discuțiile cu noi înșine, toate câte nu le-am făcut bine, tot ce am ratat, toate momentele în care am fi putut să fim mai buni și nu am fost. Pe scurt, ne este mai simplu să fim răi cu noi pentru că atâta ni s-a spus că nu trebuie să vorbesc despre reușite, că nu trebuie să mă laud, că trufia este unul din păcatele capitale încât am ajuns într-o falsă modestie care ne împiedică să fim conștienți de cât am reușit să devenim și, totodată, să nu ne facem mai mici pentru nimeni. Nu e trufie să spun: „Uite, eu am reușit să…”. Trufie ar fi dacă aș da ușa de perete, le-aș cere tuturor să se facă liniște pentru că eu vreau să le spun cât de minunat și performant sunt eu. Trufie este atunci când îl anulez pe celălalt ca astfel să pot să fiu eu văzut.

De aceea cred că, ne face bine ca la un moment dat să cernem propriile amintiri pentru ca astfel să le dăm importanța pe care chiar o au în economia vieții noastre. Și, mai e ceva de făcut, să lăsăm ca rezultatele acestei „analize” să ne formeze imaginea pe care o avem despre noi. Să putem ști, astfel, la un moment dat, că atâta suntem. Că atât am reușit să ne dezvoltăm, atât am reușit să devenim. Nu, nu este trufie, este conștiința propriei existențe. Este imaginea mea despre mine pe care aleg să o port în lume. Pentru că astfel „lumea” să mă ia în serios, să mă aprecieze atunci când e cazul, să țină cont de mine, într-un cuvânt, să mă pun în această ecuație a vieții din care să rezulte ceea ce am și eu nevoie, ceea ce și eu îmi doresc.

Nu vă fie teama – cei care nu ați făcut-o până acum – pentru că nu există riscul de a fi trufași, nu există riscul de a ajunge exact ca ăia pe care îi detestați pentru că îi vedeți că nu țin cont de nimeni. Pe ce mă bazez când fac asemenea afimație? Păi, din simplu motiv că atunci când vii de la minus infinit nu poți să ajungi la plus infinit. Sau invers… 😛 Când pentru mult timp nu ai știut să te faci auzit, nu ai cerut ceea ce ți se cuvenea, nu ai cum să ajungi să îl anulezi pe celălalt pentru a te face tu auzit. Voi, prin efortul vostru veți ajunge mai spre centrul acestei scale imaginare reușind astfel să vă afirmați și să vă arătați la valoarea reală începând, astfel, să determinați oamenii să țină cont de voi și de nevoile voastre, de valoarea voastră ca astfel și reunoașterea să fie pe măsură. Iar asta se va întâmpla fără să lezați sau să anulați pe nimeni.

Abia de atunci veți începe să trăiți în armonie și în acord cu ceea ce sunteți pe dinăuntru și nu ați arătat până acum iar ceea ce începe să se vadă va fi apreciat și valorificat iar voi veți începe să beneficaiți pe deplin de această recunoaștere, de această realitate care a devenit fără echivoc.

Hai, rise and shine! 😀