Tânjim după o relație de iubire cu un alt om dar nu și după o relație de iubire cu noi înșine. 

Întotdeauna începem de unde nu trebuie așa încât, ajungem să fim preocupați să avem doar o singură aripă care să ne ajute să trăim în lumea asta. Doar că, atunci când încercarea de ane înălța se dovedește a fi zadarnică, suntem mirați că zborul nu ne este posibil. Nu putem zbura doar dacă îi iubim pe alții, la fel cum nu putem zbura dacă ne iubim doar pe noi.

„Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți.” ni se spune și, nu știu cum, pierdem din vedere adevărata măsură a iubirii care trebuie să fie iubirea față de noi. La fel cum se spune că trebuie să îți iubești și aproapele tău la fel cum te iubești pe tine.

Când vom avea acest fel de a gândi, când va deveni modul nostru de a fi, abia atunci vom ști cum să construim limite sănătoase între noi și ceilalți pentru ca astfel nimeni să nu ne mai rănească. La fel cum, iubindu-ne pe noi vom putea să generăm sentimente de iubire și pentru alți oameni pentru ca stfel să nu-i rănim ba, chiar să reușim să îi facem să se simtă iubiți.

Să ne iubim pe noi înșine, să iubim alți oameni. Să-mi fie fiecare sentiment aripă care să mă ajute să mă înalț, să măp ridic deasupra zbuciumului singurătății, să pot să ating straturi ale vieții ăsteia care să nu mă mai sufoce ci să mă ajute să pot să și planez, să simt portanța aripilor cum mă menține pentru ca astfel să pot să mă și odihnesc.

Frica de vulnerabilitatea care vine la pachet cu iubirea ne menține mici și meschini, rotindu-ne într-u spațiu mic, îngrădit unde nimic din ceea ce ne-am dori nu se întâmplă și unde ne plângem de milă întrebându-ne unii pe alții cum să facem să întâlnim un om cu care să-mi antrenez aripile astea două: iubirea față de mine și iubirea față de alți oameni.