„Străbunica Nubar povestea că în inimile frânte ale oamenilor e atâta iubire nedăruită, încât mai târziu, când vine vremea, Dumnezeu le ridică la cer, și ele împrăștie cu strălucirea lor tulburea pâclă de culoarea cernelii. Satenik repetă deseori că într-o zi inima tatălui ei o să lumineze și ea lumea. E atâta iubire în tine, tăticule, atâta iubire nedăruită în inima ta frântă! Ca răspuns, el ridică din umeri și tușește stingherit — ce spui, fetițo? Ce știu, aia spun, stăruie Satenik.”

În doua luni am citit trei cărți despre/cu război.
Una m-a rupt – „Cât timp înfloresc lămâii” – și n-am putut să o las chiar și când mi se părea că e de nesuportat tot ce descria acolo, pe una am abandonat-o de curând – „Biroul de elucidare a destinelor” – pentru că în fiecare pagina mi se părea că e o durere surdă care transcende anii trecuți, care încă te învăluie, îți intră în stomac și ți-l întoarce pe dos făcând orice poveste greu digerabilă, greu de imaginat și, astfel, povestea holocaustului devine și mai absurdă, dacă asta ar fi posibil. N-am putut să o continui, am lăsat-o pe noptiera, o împingeam de colo, colo dar de reluat nu am putut să o reiau.

La fel a fost și cu „Viața este mai dreaptă decât moartea” pe care am abandonat-o anul trecut și în care fiecare poveste este despre o pierdere a cuiva drag din cauza războiului.

Și nu este despre soldați care mor, este despre femei, bătrâni, copii care dispar în satul sau orașul lor pentru că sunt înghițiți de pământul răscolit de obuzele care cad din cer. Citatul de mai sus, cu care am început, din cartea aceasta este.

Și nu pot să nu mă gândesc că noi scriem, vorbim, milităm împotriva războaielor duse de nebuni care ar trebui și ei îngrijiți, să li se dea medicație, să fie învățați cum să se poarte frumos în lumea din care fac parte, nu să conducă războaie și să cucerească teritorii care nu le aparțin.
La fel cum ne batem capul ce să facem cu oamenii care consumă droguri în loc să ne batem capul să nu mai fie droguri, să îi împiedicăm pe cei care le fabrică și le distribuie en gros să o mai facă. Sau jocurile de noroc care și ele frâng destinele familiilor în care există un jucător. Sau pornografia.

Sau, cel mai bine, să înțelegem mai bine și să vorbim răspicat despre motivele care duc la dependențe de orice fel.
Noi vorbim despre absurdul situațiilor, despre efectul lor asupra vieților noastre, nu despre cei care le provoacă și despre faptul că banii și puterea de a decide sunt cele mai mari droguri care provoacă cele mai mari dureri.

Am să reiau sigur și „Biroul…” așa cum m-am întors și la „Viața…” dar am să rămân la părerea că atenția nu ne este acolo unde trebuie și de aceea nici soluții nu găsim.