Greu am învățat să stau degeaba. Și cam târziu îmi vine să spun acum, uitându-mă mai atent în urmă.

Greu să treci peste ideea că este greșit, că înseamnă că ești leneșă, că „pute pământul sub tine” (sigur ați auzit expresia asta, iar dacă v-a fost adresată, ehe! ați fost câștigător al marelui premiu. )

Eu am fost crescută de o femeie născută în 1923. Pentru rapidiști, ei, bine, da, în acel an au avut loc și alte nașteri decât aceea a Rapidulețului.

Deci, Buni a mea, a fost născută acum mai bine de 100 de ani iar eu și sor-mea, copiii mei încă mai funcționăm după multe „soft-uri” puse de ea fără ca măcar să ne dăm seama de ele în foarte multe dintre situații.

Unul dintre ele este ăsta cu statul degeaba. Buni a mea nu concepea să stai degeaba. Știa să se oprească atunci când era foarte obosită, nu doar obosită. Când era DOAR obosită continuă să facă ce avea de făcut până când ajungea FOARTE obosită.

Drept pentru care, eu a trebuit să învăț asta, alegând să stau când am obosit. Pur și simplu. După care am învățat să sesizez momentele, orele sau zilele în care putea să nu fac nimic. Și să stau, la început chiar cu acel sentiment de vină.

Apoi am învățat să dau deoparte orice sentiment de rușine sau regret că nuș’ ce ar fi trebuit sau aș fi putut face. Sesizați nuanța, da? Aș fi putut face dacă nu mă lovea lenea (a se citi oboseala simplă ).

După care mi-am dat seama că am început să mă bucur plenar de acele momente care uneori au format ore sau chiar zile.

Cum este azi când stau la OTOTO așteptând să se deschidă un magazin de unde vreau să îmi iau ceva drăguț pen’că m-am hotărât să mă duc deseară la un wine bar din centrul vechi care organizează seri de degustare și dedare la discuții între oameni.

Și toate astea pentru că am șters soft-ul care mulți ani mi-a șoptit pe fundal că sunt leneșă dacă stau.