Mai este nunta un ritual de trecere așa cum l-a descris Arnold Van Gennep în cartea sa „Riturile de trecere”?

Când tinerii (sau mai puțin tineri 😛 ) mai întâi se mută împreună, lăsându-se  angrenați în tot ce înseamnă traiul în comun al unui cuplu, practic fac tot ce se presupune a fi viața de familie, dar fără să se fi căsătorit, mai putem vorbi de nuntă ca un ritual menit să ne treacă în etapa următoare de viață? Mai reprezintă nunta punerea unei pietre de hotar care să aibă rolul de a mă atenționa că am început o altă etapă de viață? 

Și dacă nu mai este, atunci care este momentul în care trec în acea etapă de viață în care urmează să fiu parte dintr-un cuplu?

Iar dacă nu mai avem acest ritual de trecere menit să ne pregătească, atunci cum marcăm noul început care să mă ajute să devin conștient/ă, să știu spre ce pășesc și eventual, într-un fel sau altul, să discut, să mă informez pentru ca astfel să pot să fiu un pic mai pregătit/ă? 

Cum să trec prin multele situații, evenimente care necesită decizii uneori dificile și cu efect pe termen lung pe care viața ni le oferă cu dărnicie dacă, la un moment dat, nu ne-am dat mâna pentru ca astfel fiecare să știe, deopotrivă, că se poate sprijini pe celălalt, că nu este singur?

Și dacă facem asta o dată, la început, rămâne universal valabilă pentru orice vremuri, transformări și schimbări pe care le vom petrece și le vom suferi? 

Sau e valabilă formula pe care o fostă pacientă pe care am pierdut-o fulgerător în urma unui cancer galopant, mi-a lăsat-o (așa îmi place să cred că mie) ca astfel să nu cred că întâlnirea cu ea a fost meteorică și lipsită de sens?

Care era „fomula” la care ea se gândise încă de la începutul căsătoriei sale care avusese loc în urmă cu 33 de ani?

– Hai să-ți spun cum a fost când ne-am căsătorit, mi-a spus zâmbind cumva parcă știind ce avea să stârnească în mine povestea ei.

– Ia să-mi spui, i-am zis zâmbind în timp ce mă așezam mai bine în fotoliu.

– Sincer nu prea eram convinsă că o să meargă. Știi doar povestea mea… Dar îmi era bine, eram tineri, plini de elan, entuziaști și am decis să ne căsătorim. Doar că mi se părea mult să zic de acum că e pentru o viață. Așa că, la un moment dat, mi-a venit ideea ca la cinci ani să facem o revizie. Să ne așezăm unul în fața celuilalt și să ne spunem ce nu merge, ce ne-am dori, ce nu ne place, ce am putea schimba. Am făcut asta o dată la cinci ani până când prietenii noștri ne-au zis că s-au plictisit de noi cu revizia asta că pentru ei era clar că nu avem cum să fim altfel decât împreună. Asta ne-au zis pe la a treia revizie dar să știi că noi am continuat să o facem.

Știu sigur și cât am râs pentru că ea râdea în timp ce povestea dar și cât de serioase am fost când am explorat împreună această metodă, acest instrument pe care ea îl găsise și îl aplicase în cei 33 de ani de căsătorie: în preajma aniversării a încă 5 ani de căsătorie, în plină „stare de sănătate” a relației lor, făceau acest ritual menit să regleze, să modifice, să-i ajute să renunțe la ce e de renunțat, să schimba tot ce era necesar de schimbat pentru ca relația să funcționeze. Și acest ritual al lor a funcționat astfel încât viața le-a fost bună și au putut să-și fie companioni buni de drum.

Poate că acum, în secolul XXI, avem nevoie de un ritual care să ne mențină împreună. Pentru că de pus împreună, se pare, nu mai avem nevoie pentru că ne reușește fără alte intervenții. Gândiți-vă doar că, acum 100 de ani ne căsătoream prin pețitori sau pentru că părinții decideau iar despărțirea și divorțul aproape că nu existau ca opțiune. Era nevoie de un ritual menit să marcheze, cum ziceam, trecerea într-o altă etapă de viață.

Dar acum, pentru că ajungem să ne mutăm împreună foarte repede și trăim ca și cum am fi căsătoriți, probabil că avem nevoie de un ritual care să ne ajute să rămânem cât mai mult în această etapă în care suntem partenerul de viață al cuiva și, poate cine știe, ne va ajuta să fim în aceeași formulă până când moartea ne va despărți.

De câteva luni de zile mă gândesc la ceea ce am aflat în taina unei terapii despre cum niște oameni, în intimitatea cuplului lor, au găsit o cale spre longevitatea cuplului și care îmi pare a fi aproape universal valabilă. Și tocmai, pentru această universalitate a ei, m-am gândit să o scriu că poate, cine știe, unora dintre voi le va fi de folos.

Și cuplu după cuplu procedând așa, raportându-se de maniera asta la viața de cuplu și la partener, poate ajungem să creăm un nou ritual care să nu fie de trecere ci să fie de menținere într-un status quo pe care ni-l dorim, cred eu, aproape toți oamenii.