E suficientă iubirea? Mă rog, ar veni următoarea întrebare menită să dezabstractizeze acest concept cu care tot jonglăm în viața de zi cu zi: tu știi ce înseamnă iubirea pentru tine?

Sau este nevoie tocmai ca acest concept să îl umplem cu sens dat de cuvinte pe care le putem transpune în gesturi și atitudinii care, la rândul lor, să genereze în celălalt sentimente menite să aducă liniște și echilibru?

În fond, ia să ne gândim, putem să vorbim de iubire fără ca între cei doi oameni să existe respect?

Și, dacă vorbim de respect, este acesta posibil fără a avea încredere unul în celălalt?

Pentru că stau și mă gândesc cum aș mai putea oferi sprijin și cum aș mai putea primi sprijin de la o persoană în care nu am încredere? Cum aș putea să mă reazem de un parapet care pare șubred și care doar el mă desparte de hău?

Și că am adus în discuție parapetul: cum aș putea trăi lângă un om care nu îmi repsectă limitele? Știu că în multe familii limitele nu există. Pur și simplu. Vorbeam ieri cu o pacientă de vârsta mea, deci 55+, care mi-a povestit că locuia cu soacra, își lăsase copilul de 1 an cu ea acasă, iar soacra ei a găsit de cuviință să plece în altă localitate, să lase copilul singur iar mama paceintei mele, bunica copilului, printr-o intuiție extraordinară s-a dus la cuscra ei să vadă copilul, l-a găsit singur și l-a luat la ea. Dar mie, în discuția asta, mi-a venit în minte: mama ei avea cheie sau avea cumva acces în casa cuscrei ei adică, practic, între cele două familii extinse nu exista nicio limită. Toată lumea era prezentă în intimitatea celuilalt. Și sunt convinsă că aveți și voi multe povești despre absența limitelor dintre familiile extinse, absență care avea la bază bârfa ca sport național. 😀

Așa se naște o altă întrebare: în aceste condiții putem să vorbim de un spațiu în care să mă pot dezvolta în propriul ritm și totodată să mă simt acceptat cu deciziile mele și ritmul meu?

Iar dacă am pus aceste limite, am siguranța că atunci când voi avea cu adevărat nevoie voi găsi de partea cealaltă a spațiului meu intim, persoana pe care să știu că mă pot baza și care să nu mă ia la rost că am decis așa?

Și oare dacă transformăm toate aceste întrebări în valențe ale relațiilor noastre nu ajungem fix acolo unde ne dorim: să mă simt iubit în felul în care pot înțelege că sunt iubit?

Îmi place să cred că răspunsurile găsite de voi vă vor fi de folos ca să aveți o viață mai echilibrată.