Întâi m-am dus din disperare. Așa era atunci viața mea. Sau așa știam eu să reacționez la toate câte se întâmplau. Cert este că mă rugam la toate icoanele despre care auzeam că fac minuni. Așa credeam, atunci, că este despre minuni.

După care am cerut putere să pot să le fac pe toate câte se iviseră în viața mea dar și unele pe care mi le doream să fie. Și mi-a dat. Până într-o zi în care, am ieșit din mitropolie, — stăteam pe 11 iunie și mi-era cumva imposibil să nu mă duc acolo — am făcut câțiva pași în curte și m-a izbit realitatea: da, cerusem și îmi dăduse. Putere. Aproape că se putea demonstra științific că avusesem multă putere ca să răzbat.

Când mă duceam la mitropolie, mă opream la icoana Maicii și îi spuneam: „Tu ai fost femeie aici, pe pământ, și știi că nu e simplu așa că te rog dă-mi putere să pot să le duc pe toate.”

In ziua aia, în care m-a izbit realitatea, eram atât de obosită încât nu am mai avut energie să mă întorc în biserică, dar când mi-am dat seama că putere am cerut, putere mi-a dat, m-am întors cu fața către mitropolie și am zis: „Gata și cu puterea că nu plec la Olimpiadă.”. Și m-a bufnit un râs care m-a ținut tot drumul ăla de coborâre până în 11 iunie.

Am avut diverse cereri, m-am luat de câteva ori la cearta cu Dumnezeu, m-am zbătut, m-am plâns, am plâns până când am început să aflu smerenia.

Nici ea nu a venit, șbaf! și gata. Chiar a fost un proces, cum obișnuim să spunem acum. Când m-am domolit din cereri și judecăți, când m-am privit pe mine mai atent și mi-am dat seama de contribuția propriului ego la întâmplările și implicit evoluția mea, ușor-ușor s-a instalat smerenia. Cam așa cum privim instalarea unui soft care necesită ceva timp. De parcă ar încerca să-și găsească propriul spațiu în conștiință, de parcă în timpul acesta s-ar uita în jur ca să poată înțelege cu care gânduri și credințe și valori poate să facă alianțe spre o bună funcționare.

Așa și smerenia a trebuit să facă slalom printre multe, a trebuit să se dezvolte cu fiecare mic spațiu câștigat în detrimentul furiei, invidiei, dar mai ales, a falsei credințe că eu știu cel mai bine și ce trebuie și cum trebuie.

Smerenie, cuvântul care vine din afară (din duhul sfânt îndrăznesc să spun) și îți intră în suflet doar când începi să mai pui un genunchi în pământ nu pentru că ești înfrânt ci pentru că sub oblăduirea aia, a duhului sfânt, te oprești din a mai căuta doar soluții. Abia atunci începi să înțelegi cuvintele alea pe care de atâtea ori le spusesei: „Facă-se voia ta.”.

Nici acum nu simt că sunt chiar unde trebuie. Încă înjur, încă m-aș lua de piept cu unii pentru dreptate, încă…

Dar mă strădui și un pas important este tocmai acela de a fi conștientă de cele pe care nu le fac bine.

Așa că azi, în Biserica Albă în care mi-am găsit multă alinare și multă înțelegere în ultimii ani, stând în genunchi ca să pot cuprinde măreția lui Dumnezeu, n-am mai putut să zic altceva, cu ochii plini de lacrimi și glas amuțit de emoție: „Să mă ierți, Doamne, că în lupta mea trufașă cu Tine, cu viața, cu oamenii, am avut atât de multe momente în care nu mi-am numărat darurile care erau și, slavă Cerului, încă mai sunt.”

Cred că abia azi am înțeles cum e cu „facă-se voia ta” când mi-am dat seama că niciodată nu am zis „Dă-mi, Doamne, doi copii sănătoși și frumoși la suflet” și El mi-a dat. Și niciodată nu am cerut să fiu din tagma vindecătorilor dar a făcut El cumva și așa s-a întâmplat. Cu psihologia chiar e o „întâmplare”.

Așa că acum, când mă duc la biserică, mă duc pentru liniștea și echilibrul pe care îl obțin din toate câte sunt și se întâmplă acolo, pe care apoi le iau cu mine si mă ajută să nu am mari derapaje. Mari, am spus mari.

Hai, să ne dea Dumnezeu gândul cel bun ca să putem să luăm decizii bune!