Mai devreme sau mai târziu, într-un context sau altul, ai auzit sau ai folosit aceasta expresie „red flag” care semnifică faptul că un comportament al unui om îți atrage atenția că există un pericol iminent și știi că este o chestiune de timp până ce răul se va întâmpla. Pentru că da, unii oameni nu știu să se abțină să facă rău și, la un moment dat, ceilalți învățăm să recunoaștem anumite comportamente care sunt precum faza prodromală a unei boli care te anunță că va fi și mai rău. Așa, ca strănutul care anunță gripa ce se va instala în curând.

Fiecare dintre noi reușim să internalizăm acești indicatori ai unor posibile pericole care pot apărea, astfel încât devenim destul de vigilenți, destul de atenți la acele elemente care îmi pot arăta, mă pot preveni că nu sunt în locul sau lângă omul cel mai potrivit.

E un lucru foarte folositor, e foarte bun, sunt abilități căpătate cu prețul unor cicatrici, al unor suferințe așa încât, chiar nu sunt de ignorat.

Numai că un astfel de comportament mă va menține doar într-o stare de grijă permanentă, voi ajunge poate să mă retrag social sau chiar să mă izolez ca astfel să mă țin tot timpul la adăpost de eventuale rele. Ca și cum aș fi un soldat care și atunci când nu se află într-un teatru de război, va urmări să vadă măcar cu câteva secunde mai devreme de unde vine un eventual pericol. Și astfel, oriunde se duce își va trăi doar propria frică ignorând orice „green flag” ce i se arată.

Chiar, câți dintre noi știm să decelăm din marea de cuvinte și comportamente ale oamenilor pe care îi întâlnim, pe acelea care îmi dau undă verde să fac câțiva pași în întâmpinarea altui om, să trec podul neîncrederii și să pășesc poate într-o altă lume? „Lumea” acelui om care s-a arătat a fi bun, jovial, inteligent, cult, o prezență plăcută, e cinstit și cu bun simț, primitor și darnic și… mai puneți și voi pe lista asta ce vă mai trece prin minte și ce ați mai întâlnit în ultima vreme la un om sau altul.

Și după ce veți face această trecere în revistă a calităților umane întâlnite în ultima vreme faceți din ele propriile „stegulețe verzi” care să vă ajute să treceți podul neîncrederii care ne ține pe mulți dintre noi pe câte un mal și de acolo, singuri, chirciți la capul de pod unde am ales să stăm, ne uităm cu jind la celălalt, ne este înfrântă orice pornire de a păși către el din simplu motiv că avem un semafor prost, uitat cu omulețul roșu aprins și nu ne-a instalat și nouă nimeni programul care să schimbe semaforul și să apară, atunci când e cazul, culoarea verde la acest semafor al relațiilor interumane.

Cred că o mare șmecherie este să am acest semafor în stare funcțională care să mă ajute să aleg bine și să pot astfel să am o dinamică bună în viață care să îmi aducă bine atât prin evitarea unor situații rele dar și prin unda verde care permite bunului și frumosului să vină în viața mea.

A, și să știți că putem repara semaforul, chiar se poate. Credeți-mă pe cuvânt de psiholog. Trebuie (chiar trebuie) să știm care sunt elementele care formează acea undă verde și să pășim, chiar dacă ușor timizi, către o altă viață care se află fix după ce ați traversat podul neîncrederii.

‘aidi, bre, că se poate! 😀