La mine în spatele blocului încă mai cântă păsările în pomi. Mierla, ciocănitoarea, o alta pe care nu o știu dar e tare simpatică, de porumbei și pescăruși nu mai zic, iar în calcanul blocului de vis-a-vis, de unde a dispărut o cărămidă, și-a făcut cuib o familie de bufnițe. Mă rog, pe alea nu le-am văzut eu dar mi le-a semnalat fi-mea. Și stai și te uiți și încă o dată ești conștient de măreția acestei în lumi în care există atât de multe alte vieți, total diferite de a noastră, te gândești că mai este una chiar invizibilă a microorganismelor, mai este una care trăiește doar în ape și, tot așa, continui să rămâi mirat de toate câte sunt.

Măi, și vine o zi, în care devii conștient că, dincolo de lumea asta în care ne certăm pe legile fiscale, pe subiectele de la examenle copiilor, pe ce zice un popă zăpăcit, dincolo de lumea asta în care ne dăm cu părerea despre încălzirea globală, ascultăm podcasturi și știri în timp ce stăm cu mototrele pornite în intersecții deci, dincolo de toate aestea, afli că există niște oameni ca niște brute.

Există o zi în care, în fața ta se așează un om care îți povestește de un alt om și povestea aia îți întoarce stomacul pe dos, mintea se căznește efectiv să poată să cuprindă brutalitatea faptelor date de nemernicia din mintea acelui om. Și afli că există foarte mulți oameni care sunt nemernici, care sunt organizați, fiecare are altceva de făcut, bine delimitat și definit, care este precum un malaxor în care sunt băgați oameni care devin ceea ce numim „trafic de carne vie”. Și în pâlnia aia mare în care cad mulți, mulți oameni extrem de vulnerabili, sunt „tocați” mărunt într-un sistem despre care nu am să scriu niciodată pentru că e suficient că știm noi, ăștia care ne încumetăm să lucrăm cu ceea ce numim „traumă umană”,. Și, după ce acei oameni sunt tocați, amestecați, pierduți într-o zonă gri a acestei lumi unde dezaxații fac tot ce le trece prin mințile bolnave, psihopații iau bani de pe urma lor și autoritățile întorc capul în partea cealaltă; după toate acestea, „carnea vie” ambalată și asezonată cu substanțe psihoactive este vândută unor oameni care au bani mulți pe care îi fac în servicii onorabile, în funcții de conducere, au de multe ori familie, duc această viață cameleonică care nu ar fi posibilă dacă ar exista „lege și ordine” care să se și aplice la virgulă.

A fost greu să citiți? Păi, practic, nu v-am spus nici o poveste. Atunci, când afli amănuntele „picante” să vedeți cum e…

A, și apropos de diversitatea „speciilor”, ați observat că, de ceva vreme, sunt mai mulți oameni fără adăpost la vedere, pe stradă? Dacă nu v-ați gândit de ce, vă spun eu. Că vorbeam ieri cu colega și prietena mea Ștefania între două terapii ale fiecăreia. Vă dați seama că, dacă la suprafață este atât de cald, cum o fi în sistemul de canalizare unde stau foarte mulți oameni?

Da, și acolo este o altă lume pe care o ignorăm și care nu reprezintă altceva decât eșecul societății din care facem parte. Acolo sunt oameni, cei mai mulți bolnavi psihic, care într-o societate normală ar trebui luați, spălați, îngrijiți și ei conform statutului de membru al acestei societăți. Dar, pentru că nu votează, ce rost are să ne batem capul cu ei?

Vă dați seama cât de cald o fi în canale? Vă dați seama că nu au mai putut suporta și au riscat să iasă în lumea cea mare ca să se salveze? Ei atât mai pot, să se salveze fizic pentru că nici cu gândul nu gândesc, și cel mai probabil nu au făcut-o niciodată, că ar putea trăi o viață decentă.

Toți cei descriși mai sus sunt parte din poporul român. Nemernicii care trafichează oameni, cei care „antrenează și evaluează” vicitimele, cei care plătesc ca să beneficieze de „carnea vie”, oamenii din canale și noi ăștia care scriem și citim pe facebook.

La fel ca păsările cerului, microorganismele din apă și din aer, animalele, flora pământului, noi oamenii, toate acestea suntem parte din ceea ce numi Terra și doar de noi depinde de cât de în stare suntem să avem grijă de fiecare pasăre, de fiecare frunză, de fiecare om pentru ca astfel să ajungem să trăim toți în simbioză.

Da, de două zile sunt marcată de o poveste care m-a epuizat mai ales pentru că îmi dau seama că sunt prea mică pentru un război atât de mare.

Poza este ca să balanseze răul și ca să ne aducă aminte că totul este vremelinic precum macii.

Să ne dea Dumnezeu gândul cel bun!