Ajungem să fim dezamăgiți de oameni pentru că, la începutul oricărei relații, indiferent de natura ei — prietenie, de afaceri, de iubire, căsătorie — ne făurim în mintea noastră o imagine ideală despre celălalt om. Imagine care, de cele mai multe ori, nu conține și părțile mai puțin bune sau chiar rele pe care orice om le are.

Idealizam imaginea respectivei persoane după care, mulți dintre noi, ne mai imaginăm și ce ar putea deveni omul acela. Adică, nu doar că nu îi vedem părțile rele dar începem să ne gândim cum ar fi dacă ar începe să performeze, să devină, eventual să se reinventeze.

Așa ajungem să îi punem imaginii originale a omului respectiv, niște floricele, niște culori, niște zorzoane care nu au legătură cu realitatea.

Măi, și inveitabil, vine momentul adevărului, când orice am face îl vom vedea pe omul respectiv dezgolit de toate zorzoanele puse de noi, îl vom vedea așa cum e cu bune și cu rele, practic așa cum a fost încă de la început dar, din cine știe ce motive, noi l-am văzut cu niște ochi influențați de niște vise pe care nu le comunicasem nimănui. Și, cum vă spuneam, vine momentul adevărului (mai devreme sau mai târziu) și ni-l dezvăluie în toată realitatea posibilă. Cam așa cum mi-a spus un coleg de breaslă mulți ani în urmă când m-am trezit că divorțează și pe care, mirată l-am întrebat ce i-a venit:

— Moise, știi cum e când te duci la oftalmolog și îți tot pune o lentilă sau alta și până la urmă o pune pe aia bună? E, așa a fost și cu mine. Când am început să văd clar, nu a mai fost cale de întoarcere.

Ei, și se întâmplă de multe ori, că oameni care nu sunt antrenați în a-și vedea viața prin lentila potrivită, se uită cu furie la fostul partener care, în viziunea lor, nu a făcut nici un efort  ca lucrurile să meargă. Așa consideră ei că, dacă partenerul ar fi fost „mai performant”, relația ar fi funcționat iar ei ar fi fost fericiți ca în filmele americane până la adânci bătrâneți.

Cu alte cuvinte, înțeleg că nu a reușit să se schimbe și să fie cum tu ți-ai imaginat că ar putea fi și, din acest banal motiv, voi nu ați putut să fiți atât de bine în relația voastră pe cât imaginația ta a prevăzut că puteți fi?

Aha, deci ție îți pare rău după ce a r fi putut fi, nu după ce a fost? Dar știi că asta înseamnă că plângi după un vis, nu după realitate, da?

Mă rog, se cam face liniște în momentele alea când adresez aceste întrebări dar, cumva, mă gândesc că poate este un demers cel puțin la fel de benefic pe cât de dureroase sunt răspunsurile la întrebarea mea.

Nu din alt rațiuni dar, mă gândesc că, poate te va ajuta să mergi mai departe și cu mai puțin balast.

Și, într-o zi, cine știe, o altă ușă se va deschide și tu vei putea păși degrevat de vise inutile și poate mai ancorat în realitate pentru ca astfel să vezi oamenii fix așa cum sunt.

Abia de atunci să vezi ce viață mișto o să ai! 😛