Când termini o carte de citit ai vrea să mai continui plăcerea oferită de lectură, de povestea în sine, de felul în care te-a făcut să vibrezi, să te pierzi în ea, să vezi cu ochii minții tale ceea ce o altă minte și-a imaginat și a reușit să pună totul în cuvinte, și așa, toate acestea ai vrea să nu fi avut sfârșit. Ți-ai dori să replici plăcerea și, dacă nu ești conștient că toate acestea nu sunt posibile cu o alta carte, iei acea altă carte, o începi pentru ca în scurt timp, să realizezi că nu „încape”, că ești într-un prea plin dat de cealaltă întâlnire, cu cealaltă carte ce încă te sălășluiește.

Așa e și cu relațiile de iubire. E o mare minciună să sari dintr-una în alta căutând același lucru (de multe ori iubirea aceea dintâi ), același tip de experiență care să-ți ofere aceeași trăire.

Și, de multe ori, nici măcar nu ne dăm voie să simțim „preaplinul” lăsat de ultimul om lângă care am trăit ce-om fi avut de trăit, nu vrem să recunoaștem că, deocamdată, nu mai încape alt om. Nu mai încape o altă poveste, felul altui om de a fi pe care va trebui să-l înțelegem, să-l lăsăm să ne încânte, să ne influențeze felul în care privim bucățica asta de viață în care el e parte din ea.

Și așa, nu are timp să se așeze ce s-a întâmplat, să se sedimenteze și să devină parte din tine tot ce ai trăit atât într-o relație dar și prin intermediul unei cărți.

Cred că sufletului nu îi place să fie îndopat ca un curcan căruia îi îndesăm pe gât de toate. Cred că el e mai tihnit, nu e zăpăcit și alergat precum mintea noastră care, la foarte mulți dintre noi, e ca un copil râzgâiat care vrea și aia, și aia, și aia din simplul motiv că nu și-a dat timp să înțeleagă ce îi place mai mult și ce este cel mai potrivit pentru el.

[Gânduri între două terapii de la Ligia Moise]