Am cunoscut multe mame ai căror copiii erau bolnavi. Am vorbit cu ele, le-am ținut în brațe și le-am lăsat să plângă cât le-a trebuit, le-am ținut de mână când vorbeau cu doctorii, lângă altele am stat fără să spun nimic, la câteva le-am luat copiii din brațe și i-am dus la sala de operații.

Unul dintre ei râdea, era mic, nu avea 3 ani, înțelegea prea puțin ce i se întâmplă și, oricum, nu știa decât maghiară sau romani așa că puteam să-i spun orice. I-am cantat I Want to break Free în lift și pe culoarul care pare atât de lung câteodată și care te duce la sala de operații.

Am ascultat de foarte devreme, cu mult înainte să știu să-mi apăr sufletul de durerea celuilalt, grijile și fricile și deznădejdile multor oameni dar ca la mame nu e nicicând.

Am avut odată pe secție o doctorița tânără care era internată cu copilul ei de 4 ani care avea un diagnostic grav. Când a început doctorul Exergian să-i dea amănunte despre conduita terapeutică ea a început să plângă și doctorul, care nu știa să „conțină” (cum spunem noi psihologii; și e ca și cum ai ști să îl iei în brațe pe omul ăla cu tot cu durerea lui ca astfel să i se pară mai puțin grea) i-a spus că așa nu facem treaba, ca plânsul nu rezolvă nimic și atunci m-am dus eu lângă ea, acolo la vizită, și am luat-o de mână și s-a uitat la mine doctorul și a zis „O preiei tu, da?”. Împărțeam nevoile lor, ale pacienților, după puterea fiecăruia. Ei știau și se încumetau să opereze la nivelul coloanei vertebrale toracale un copil de 4 ani iar eu să vorbesc cu mama lui care este medic și deci, edulcoratul sau omisiunea era excluse.

Nu mai știu ce am vorbit cu mama dar pot să vă spun că încă, după mai bine de 15 ani, încă ne mai urăm una, alta pe facebook iar minunatul ei băiat, după multa luptă a lui și a mamei lui, trăiește și se bucura și de cele două surori care au venit mai tarziu. Că așa e viața…

După atâția ani de ascultat cuvinte care trec de orice cenzură cea mai copleșitoare frază rămâne a unei mame al cărei băiat adolescent sărise în cap la gârlă și rămăsese pe loc tetraplegic. Adică mai mișca doar ochii în cap. Pe el l-am auzit cum o ruga pe mama lui să îl scarpine pe nas pentru că el nu mai putea nici asta să facă. Și mama lui mi-a zis într-o zi fără să se ia de gât cu Dumnezeu, fără să ceară, doar așa, ca un ultim gând într-o situație limită „Aș vrea să mă așez pe el și să treacă boala lui din el în mine, să se ridice el din pat și să rămân eu acolo.” Nu ai ce să spui la așa ceva. Nu am avut nici eu atunci și nu știu ce aș spune azi într-o situație similară.

Știu că îmi formase un discurs pentru aparținătorii celor care rămâneau în scaun rulant. Le spuneam ce modificări trebuie făcute în casă pentru ca să le fie mai ușor. Și ei, invariabil, îmi spuneau „Și dacă se întâmplă o minune și se ridică?”. Iar eu le ziceam ca până se întâmplă minunea e bine să facem tot ce stă în puterea noastră ca viața să fie un pic mai ușoara, mai bună.

„Eu nu îți iau minunea, draga mea. Eu doar te învăț ce ai de făcut acum, în situația asta… Când o veni și minunea, vedem atunci ce facem.”

E drept că am văzut de câteva ori și lacrimi de bucurie. Am înțeles ce soluții salvatoare au găsit colegii neurochirurgi pentru ca viața oamenilor să nu fie atât de năpăstuită. Cumva cred că le-am înțeles zbuciumul pentru că i-am văzut operând și, de multe ori, nu-mi venea să cred că toate alea sunt posibile. Nici ca act chirurgical și nici ca rezistență și concentrare a lor.

I-am văzut pe toți – pacienți, aparținători, doctori, asistente – și mi-au rămas mulți în minte și unii în suflet.

De unde mi-a venit să scriu azi după 12 ani de când nu mai lucrez în spital? Am citit o postare a unei mame în care povestea fără strigat, fără zbucium, fără să se ia la trântă cu nimeni, zilele petrecute în spital cu copila ei. Și au venit toate tăvălug pe mine și acum nici nu știu cum să închei. Ca e prima data când fac din facebook coșul meu de gunoi.

Și cred că nu e corect, știu că nu e corect, că fiecare are crucea lui, că fiecare are fricile și obstacolele lui de înfruntat dar tot scriu și scriu și întrebarea asta nu mă lasă: ce ziceați de blue monday sau monday, în general, că e nu știu cum?

[Gânduri între două terapii de la Ligia]