Haina neînfricatei.

Haina luptătoarei cu tot și toate.

Haina învinsei și, peste ea, cea a învingătoarei.

Haina neputinței.

Haina celui care crede că a înțeles.

Haina „deșteptei” suite pe scenă.

„Haine” peste haine, straturi peste straturi menite să te protejeze. Etape de viață în care ți s-a întâmplat, ai crezut, te-ai frământat, te-ai îngrozit și atunci ai zis că tre’ să te ferești. A mai venit sorele și te-ai mai descheiat la un nasture, ai dat de-o parte fulare și mănuși dar haina/hainele nu le-ai dat jos. Că doar de unde era să știi că nu o să fie la fel de rău și nu o să fie mai bine cu ea, cu ele, cu toate acele haine menite să te apere, să te facă să te simți în siguranță, să nu te mai sperie orice pală de vânt sau orice cuvânt sau orice gest sau orice neajuns care este inerent oricărei vieți? Și nu, nu aveai de unde să știi că toate viețile sunt așa cu intemperii, cu vânturi care zburătăcesc toate prin suflet, le amestecă, le umple de praful vorbelor urâte, le strică de la nămolul gesturilor agresive, furtuni care întinează și în urma cărora nimic nu mai este cum era. Nu ai avut cum să știi mult timp că toate poveștile de viață cuprind și multe furtuni și multe stricăciuni făcute de evenimentele de viață, din simplul motiv că nu te arătai nimănui și atunci nimeni nu vorbea despre stricăciunile suferite, fiecare stătea cu strat peste strat de haine de vreme rea și fiecare avea atâtea haine pe câte intemperii a avut în viața asta. Și nu le dădea niciodată jos. Unii, nici măcar în casele lor, lângă oamenii pe care îi aleseseră să le fie aproape „la bine și la rău”; nu le dădeau pe toate jos nici măcar atunci când li se spunea „Am impresia că nu te cunosc, că nu pot ajunge la tine.” De unde să știe că și celălalt om de lângă el avea strat după strat de haine pentru vreme rea? Așa ajunseseră amândoi în propria lor casă și în propria lor relație pe care singuri aleseseră să o aibă, să trăiască la straturi distanță unul de celălalt.

Dar nu vorbim despre așa ceva astfel încât, mulți dintre noi, cred că doar el e cel care umblă încotoșmănat, că doar el e cel care în fiecare dimineață se întreabă azi ce vreme va fi pe cerul vieții lui, dacă va fi potrivită haina pe care o are sau va trebui să mai adauge o alta, așa încât, în mod constant își pune întrebarea: „Dacă va trebui să inventez altă haină care să mă ajute să stau departe de suferință?”

Mulți dintre noi nu suntem capabili să vedem cât de mult ne-am dezvoltat pe sub toate hainele alea, nu știm că nu mai suntem la fel de fragili cum eram atunci când am înțeles că e musai să ne apărăm. Atunci când, poate din necunoaștere, din neglijență sau pur și simplu pentru că nu erau acolo, cei care ar fi trebuit să ne fie haină și pavăză, nu au fost. Sau, mai rău, ne-au spus că nu suntem în stare de nimic, ne-au spus că suntem proști, răi, ne-au făcut să credem că ne-am născut într-o junglă de care e musai să ne apărăm. Și asta se întâmpla pentru că și ei aveau strat după strat de haine de protecție despre care nu vorbeau și nu erau conștienți că nu (mai) au nevoie. Astfel încât și noi ne-am făcut mari pe sub hainele de vreme rea pe care am continuat să le purtăm și pe vreme bună și lângă oameni care erau buni și calzi.

Doamne, mi-a venit în minte bancul cu rockerul care a făcut duș după nu știu cât timp și, sub toată murdăria de peste an, a găsit tricoul cu Metallica. 😀 😀 😀 (Că ce să zic, eram prea serioși și prea patetici chiar dacă ceea ce am scris este foarte adevărat și sunt sigură că mulți vă regăsiți în mica mea povestioară.)

*

Greu a fost să le fac, greu a fost să le dau jos și să rămân doar eu, mai aproape de cum m-a lăsat Dumnezeu pe pământ și încă îndepărtată de ceea ce aș putea să devin în viața asta, pe lumea asta, în vremurile astea.

Cum am făcut de am mai dat jos din ele? Păi, în primul rând, m-a ajutat să înțeleg că „m-am făcut mare”, mi-a fost de folos să înțeleg acum, adultă fiind, că nu mă mai poate doborî o pală de vânt și nici un cuvânt spus de un om cu suflet mic. Așa am înțeles că la maturitate, când mi-am câștigat independența, este mult mai ușor să aleg lângă ce oameni vreau să trăiesc atât în viața profesională dar mai ales în viața personală. Am înțeles că pot stabili granițe sănătoase cu orice om și că atunci când îmi sunt încălcate este o datorie morală față de mine și față de sufletul meu să plec din locul acela în care ar trebui iar și iar să pun peste mine haine de protecție pentru ca să pot trăi acolo.

Pentru că, realist vorbind, eu nu am aruncat hainele acelea, eu știu că în caz de nevoie pot apela la ele dar, hei, măcar nu mai merg în palton atunci când vin către mine oameni care pot cu căldura sufletului lor să schimbe și cea mai urâtă zi într-una minunată.

Așa am învățat să primesc, pentru că am învățat că merit și nu, nu este trufie, este doar conștiința faptului că exist și că e musai să fiu și eu în această ecuație a vieții în care ceilalți țin cont de nevoile și dorințele mele, de resursele și timpul meu din simplul motiv că le-am spus-o cu toată autenticitatea pe care am obținut-o prin detașarea mea de toate hainele de vreme rea ce astăzi nu-mi mai sunt potrivite.

Și, așa cum v-am mai spus, dacă eu am putut sigur puteți și voi. 😉