Bunica mea era croitoreasă. Am mai scris despre asta. Numai că nu era doar o croitoreasă care încropea materiale care să îmbrace oameni. Mă rog, ea îmbrăca doar femei pentru învățase să facă asta între cele două războaie mondiale când lucrurile erau foarte împărțite și nu aveau voie femeile să facă haine pentru bărbați și nici bărbații pentru femei. Cert este că învățase din adolescență să facă asta și, practic, nu s-a mai oprit decât spre sfârșitul vieții adică, 60 de ani mai târziu. Nu doar că știa să facă lucruri foarte frumoase dar avea și un simț estetic foarte dezvoltat, era o prezență foarte discretă, foarte plăcută și cred că toate acestea au contribuit ca în mod constant să aibă cliente, adică doamne care, pe vremea aia întunecată a comunismului, făceau în așa fel încât să arate elegant. Nu era lucru ușor atunci să poți să găsești materiale din care să îți faci haine dar și să găsești un om priceput care să le facă. Buni erau unul dintre oamenii aceia care ajuta multe doamne să iasă din tiparele vremurilor în care mai marii ne voiau aliniați și estompați.

Stau acum și mă gândesc că am învățat de la ea să brodez, să lucrez pe etamină, să croșetez, să împletesc cu andrele, să fac butoniere, să surfilez. Cine mai știe azi ce înseamnă să surfilezi? Mai nimeni. Înseamnă să coși marginea materialului într-un fel anume, înainte ca piesa respectivă să devină parte dintr-un întreg, pentru ca astfel să nu se destrame. Știți care e nostimada? Acum 24 de ani când lucram ca asistentă medicală la sala de operații, am văzut o sutură care se face la piele, menită să închidă plăgi, care era făcută din aceleași mișcări. Vă dați seama cât de mare mi-a fost uimirea să văd aceeași mișcare pe care o văzusem la Buni că o făcea ca să surfileze materialele, folosită în sala de operație ca să închidă operații. Chiar m-am gândit atunci că sigur un chirurg văzuse un croitor sau o croitoreasă cosând așa și, când s-o fi aflat în cine știe ce situație chirurgicală, cel mai potrivit i s-a părut să încerce să coasă pielea unui om în felul acela.

Buni făcea niște haine foarte frumoase și pentru că nu lăsa nimic la întâmplare, avea grijă de fiecare detaliu, dacă nu-i plăcea cum a ieșit ceva, desfăcea și refăcea până când obținea rezultatul dorit.

Cert este că veneau foarte multe doamne la noi, în casa în care nu încăpuse un atelier al ei dar, din dormitorul ei și al lui tataie, un colț devenise atelierul unde era o măsuță de toaletă cu o oglindă mare lângă care era masa de croit și mașina de cusut. Acolo doamnele erau probate cu rochiile și fustele și bluzele pe care și le aleseseră și pe câteva mi le aduc aminte viu, cu detalii, le știu poveștile și încă le mai aud inflexiunile vocilor. Cred că au fost câteva dintre ele care m-au impresionat într-atât pentru că făceau parte dintr-o lume care mie îmi era complet străină. Așa cum era doamna Pascale și fetele ei care cred că erau cam de-o vârstă cu mama mea. Curios este că de ele nu știu cu ce anume se ocupau. Dar am imaginea lor de femei înalte, frumoase, elegante nu doar prin hainele și bijuteriile pe care le purtau dar și prin atitudine, prin felul în care se mișcau și vorbeau. Erau clar dintr-o altă clasă socială decât eram noi dar, acum că stau să mă gândesc, aveau o naturalețe de a se purta elegant și în micul apartament din Berceni unde veneau să își facă rochii pe care mai apoi le purtau în alte contexte, lângă alți oameni despre care noi nici nu știam, efectiv, că există. Soțul doamnei Pascale era director la fabrica de cinescoape care înțelesesem că erau componete pentru televizoarele color. Hei, eu vă povestesc de România comunistă a anilor ’70-’80 când nu existau, la noi, televizoare color. Și de aceea cred că el pleca foarte mult în străinătate de unde le aducea niște materiale extraordinar de frumoase pe care ele i le aduceau lui Buni ca să le transforme în haine frumoase, elegante, potrivite clasei din care făceau parte.

Așa s-a întâmplat și când a venit vremea să se căsătorească Luminița, fiica cea mare a doamnei Pascale și sora lui Coca, doamna de care îmi aduc aminte că era mai voluntară, mai impetuoasă și avea și un umor elegant. Ce ți-e și cu mintea asta a noastră! Am o frântură de amintire cu zâmbetul ei șăgalnic, ușor sarcastic, amintire care cred că are, probabil, 50 de ani de când stă cuminte acolo și mai iese doar dacă în minte, cine știe cum și prin ce concurs de împrejurări și asocieri de idei, îmi vine în minte rochia de mireasă cu stele din paiete.

Pentru nunta Luminiței tatăl ei a adus de la Paris catifea de mătase chinezească albă. Cred că aveam aproximativ 6 ani când se întâmplau toate astea și cred că ăsta este motivul pentru care nu am avut voie să o ating decât o dată și, în nici un caz, atunci când a fost gata. Ați atins vreodată catifeaua de mătase? Este ceva foarte fin la atingere și în același timp are o greutate materialul care îi permite să curgă frumos pe trup, să se așeze ampretând corpul dar fără să fie dizgrațios de intim cu acesta. Catifeaua de mătase face ca trupul pe care îl îmbracă să fie doar zărit, ușor dezavuat dar lasă loc și imaginației tocmai pentru că nu se mulează perfect pe trup. Este unul dintre cele mai elegante materiale dar și foarte pretențios, greu de lucrat și totodată și de purtat.

Habar nu am cum s-o fi simțit Buni când i s-a pus în brațe acest material atât de scump și (pentru ea) imposibil de înlocuit. Eram prea mică să îmi fi împărtășit asemenea lucruri. Pot doar să reconstitui din felul în care am înțeles mult mai târziu și să îmi imaginez cam de câte ori o fi socotit până când s-a hotărât să taie minunea aceea de material. La fel mă gândesc câtă încredere aveau și femeile acelea în Buni să îi încredințeze așa o misiune. Și când vorbesc la plural este pentru că așa mi le aduc aminte ca fiind foarte apropiate, armonioase în relația dintre ele atât surorile cât și mama lor cu ele.

Nu-mi aduc aminte toată rochia dar îmi aduc aminte trena care cred că avea 2 metri și mi-o aduc aminte pentru că Luminița și-a dorit ca Buni să-i brodeze pe ea stele mari din paiete albe.

Acest lucru a putut fi posibil pentru că, mai întâi, Buni l-a rugat pe nenea Gică, care era vecinul nostru de palier și care lucra cazangiu într-o fabrică, să îi facă dintr-o tablă o stea în cinci colțuri cu un diametru de aproximativ 15 centimetri. Și acum mă gândesc cât de orientată era, cât de mult s-a gândit cum să își facă un șablon pe care să îl folosească ca să poată trasa pe dosul acelui material liniile perfecte care să o ajute să coasă stele din paiete. După care a făcut dintr-o hârtie foarte fină stele pe care le-a aplicat pe catifeaua aceea nemaipomenită și, urmând șablonul, a cusut paietele una lângă cealaltă până când au devenit stele pe trena rochiei de mireasă.

Și chiar așa s-a întâmplat. Ca acea rochie să existe domnul Pascale a adus materialul, Buni s-a gândit, a socotit, a croit, l-a pus pe nenea Gică să facă într-o fabrică o stea dintr-un aliaj de aluminiu de cam 2 milimetri grosime și, cu multă migală și infinită răbdare, pe trena aceea ca de prințesă, Buni a mea a cusut stele din paiete albe. Și i-a reușit. Și n-a greșit nimic. Știu asta pentru că îmi aduc aminte zâmbetul duduii Coca (așa îi spunea Buni pentru că nu era căsătorită), sora viitoarei mirese.

Ce mi-a venit cu această amintire? Hmm, ca să vedeți mintea umană… În mai mulți ani, în luna martie mi-am adus aminte de rochia cu stele din paiete iar anul acesta mi-am adus aminte pentru că am răspuns unor întrebări pe care o colegă de breaslă mi le-a adresat pentru că face o cercetare despre istoria recentă a României iar eu făcând parte din categoria cu „decrețeii” m-am încadrat. E, și printre întrebări a fost una legată de și de cutremurul din 4 martie 1977. Aveam 8 ani, nu sunt multe de spus pentru că în momentele acelea nu înțelegeam ce se întâmplă dar mi-am dat imediat seama de panica bunicilor și a mamei mele.

Mi-am adus aminte – în momentul în care mi s-a pus întrebarea „Cum a fost cutremurul din ’77?” – de domnul Ionescu, un alt vecin de palier, care după ce am stat noi în fața blocului destul de mult și s-au hotărât ei că e cazul să urcăm înapoi, a zis că are în casă o sticlă de coniac (era rarisimă pe vremea aceea) și dacă nu s-a spart o să servească din ea pe toți vecinii. Ceea ce s-a și întâmplat. A urcat el primul, a pus pe o tavă sticla și niște pahare mici de țuică (acum le zicem pahare de shot-uri) și a stat în pragul casei sale cu tava în mână iar pe măsură ce vecinii începeau să urce le oferea un shot de coniac ca și cum ar fi dat ofrandă zeilor că am scăpat din așa o nenorocire.

Sau o fi fost ca o pomană pentru toți câți au pierit atunci în casele lor așa cum s-a întâmplart și cu Luminița, fata doamnei Pascale, despre care am aflat mult mai târziu, habar nu am cum. Am în minte doar cuvintele lui Buni care, cel mai probabil i-a povestit mamei mele că în seara aceea de 4 martie, Luminița s-a dus de la serviciu la mama ei care se pregătea să plece la teatru însoțită de Coca. Luminița nu prea se mai înțelegea cu soțul ei cu care avea deja doi copii (ceea ce mă face să cred că eram mult mai mică atunci când rochia cu stele de paiete a fost făcută. Dar mă veți ierta că sunt un pic amestecate amintirile mele) și a rugat-o pe mama ei să o ia și pe ea la teatru. Iar mama ei, știind că nu prea e bine în căsnicia ei, a sfătuit-o să se ducă acasă la bărbat și la copiii. Ceea ce s-a și întâmplat, numai că blocul în care locuia Luminița s-a prăbușit la cutremur și toată familia a pierit sub dărâmături.

Ce mai știu este – tot ca o poveste pe care o aud dar nu are și conținut vizual, doar îi aud vocea lui Buni care povetea altcuiva – că, la înmormântare, pe drumul acela ultim pe care îl mai facem pe lumea asta, Coca, alături de alți 5 bărbați și-a purtat sora pe umeri iar imediat în spatele lor, doamna Pascale cu toată disperarea țipa zicând: „Iartă-mă, Luminițo!”. Cel mai probabil se gândea că dacă ar fi luat-o la teatru nu ar fi murit. Dar cum ar fi trăit după ce și-ar fi îngropat cei doi copii foarte mici și soțul?

Acum, cu mintea mea de psihoterapeut, cred că doamna Pascale și-a ferit fiica de un rău mult mai mare decât acela de a fi murit. Dându-i acel ultim sfat, i-a dat posibilitatea de a fi fost alături de copiii și bărbatul său până în ultima clipă. A scutit-o de cea mai mare nenorocire pe care un om o poate trăi aceea de a-și pierde copiii. Nenorocire care nu o ocolise pe doamna Pascale.

S-au întâmplat multe tragedii atunci, în acea seară de 4 martei 1977. Au fost pierderi despre care încă vorbim, au murit oameni care au generat profunde regrete în rândul populației așa cum s-a întâmplat cu Toma Caragiu, Alexandru Bocăneț sau Doina Badea.

Eu am vrut de mult să scriu despre rochia cu stele din paiete dar, până ieri, ea nu curpindea și partea asta legată de acea noapte fatidică. Era doar despre Buni a mea care cosea rochii frumoase pentru doamne din a căror lume noi nu făceam parte.

Dar acum îmi dau seama că a venit o mare nenorocire pe care nu poți să o prevezi și nu ai cum să o eviți și care literalmente ne-a amestecat, ne-a dat galoanele jos, ne-a îngenuncheat și ne-a făcut pe toți la fel, oameni din humă, vremelnici care nu luăm nimic cu noi. Singurul lucru care rămâne în urma noastră este dacă am creat amintiri suficient de frumoase și de valoroase încât să mai fie pomenite și după mai bine de 45 de ani.