De câteva săptămâni mi se tot plimbă o idee prin cap: cum ar fi ca atunci când murim, Judecata de Apoi să se întâmple în fața propriei conștiințe? Adică, partea ce mai bună din tine, partea cea mai curată a conștiinței tale, ne viciată de ego, să te aștepte undeva, acolo și tu să trebuiască să te așezi în fața ei și să depănați, practic, propriile amintiri. Ă, cum ar fi? Lasă judecata Altuia, acolo există riscul să încerci să te mai fofilezi, să crezi că poate a întors capul și n-a văzut, să crezi că poți să Îl faci din vorbe, mă rog, fiecare după puteri și obiceiuri. 😀 Pentru că, realitatea este că, atunci când te judecă altcineva ai impresia că poți edulcora, că poți să îți impui propria viziune asupra faptelor care, bineînțeles că, îți este favorabilă.

Dar vă dați seama cum ar fi să nu mai ai unde să întorci capul și să nu îți mai auzi ego-ul cum te îndeamnă să te abții de la a spune oamenilor că îi iubești, că sunt buni, frumoși, deștepți, minunați, valoroși; să nu îți mai fie teamă că nu vei primi înapoi aceleași cuvinte, aceleași laude, să nu te gândești că poate nu o să fie trocul bun? Ă, cum ar fi?

Cum ar fi să fii doar tu cu tine, tu care știi exact cum s-au întâmplat toate și să îți vezi deciziile cum s-au transformat în gesturi, în cuvinte, în lucruri ne spuse niciodată; să vezi toate certurile inutile, timpul pierdut în această luptă a orgoliilor și a sufletelor care nu se mai aud de țipetele gurilor deconectate total de la suflete?

Tu să fii cel care vezi, înțelegi, judeci și, în același timp, te pocăiești, regreți și faci tot posibilul să dregi atât cât se mai poate ceea ce ai făcut sau n-ai făcut.

Ă, cum o să fie dacă așa o să fie?

Și, dacă ai această viziune asupra finalului, ce vei face de acum în colo? Vei lăsa în continuare toate în voia hazardului? Vei mai lăsa orgoliul să fie cel care țipă cel mai tare sau o să lași ca sufletul – partea aia cea mai bună din tine – să fie cea care îți ghidează pașii, îți determină faptele și îți pune în gură cuvintele cele mai potrivite prin care viața ta să fie una mai bună?

La asta mă gândeam de ceva vreme și, până să se contureze textul, m-am dus la filmul lui Radu Potcoavă, Băieții buni ajung în rai, și-am zis: „Da’, bine măh, că s-a mai gândit și altul…” 😀

Fotografia este de pe site-ul Cinemagia.