Câteodată unii oameni uită să vină la terapie. Și tu stai, nu te superi pentru că, la început, în pimele 10-15 minute, te gândești că întârzie și asta e. Dar nu faci nimic pentru că nu îți vine să te apuci să citești și, când ți-o fi lumea mai dragă, să trebuiască să te întrerupi. În mare parte din timpul acela în care aștepți, practic, tot la omul pe care îl aștepți te gândești, la ce ți-a povestit, la ce ai înțeles tu, la ce ai mai vrea să explorezi pentru că ai înțeles că acolo poate să fie o „bubă”. Era să scriu „babă”. Mă rog, câteodată mai e și o câte o babă. Și, de cele mai multe ori sunt bune și cu rol vindecător. Unele nu sunt din familie, s-au aciuit cine știe cum sau au fost puse în rolul de „înlocuitor de bunică” și, de multe ori, de mamă.

Cred că datorăm mult acestor femei mai mult sau mai puțin bătrâne noi, ca neam, pentru că ele sunt ceea ce numim în psihoterapie „relații vindecătoare”. Bunicile de același sânge dar și cele care s-au încumetat să legene, să hrănească, să ferască de foc și alte rele copiii acestui neam sunt cele care au pus în interiorul famliei, au picurat în creuzetul acesteia ceea ce părinții din neputință, din necunoaștere și foarte rar din rea voință au omis să pună acolo și astfel au influențat în bine alchimia familiei respective dar și a puiului de om crescut de ea.

Îmi vin în minte Bica, Bătrânica, Băbăica sau alte nume care aveau un „tanti” în față și a căror simplă pomenire a numelui lor aduce un mare zâmbet pe față.

Ele, femeile acestea neștiute de nimeni, ca un soldat necunoscut prezent în istoria oricărui popor, aceste femei care au restaurat echilibrul în viețile multora dintre compatrioții noștri ar merita o zi anume, o zi a femeilor care au crescut copiii celor care nu puteau să o facă.

Fără ele, mulți dintre noi, am fi avut doar amintirea căminelor „săptămânale” acele creșe care erau pe vremea când eram eu copil. Acolo copiii puteau fi duși de la 3-4 luni până la 3 ani și erau lăsați de luni și mai erau luați acasă sâmbăta pentru că atâta era programul de lucru. Iar statul și partidul veniseră „în sprijinul” familiilor cu acest program diabolic care facilita întoarcerea cât mai rapidă a mamelor la serviciu.

Dar prezența acestor neștiute eroine (cei care nu ați crescut copiii veți crede că exagerez cu apelativul, well, vă aștept cu impresii după primii ani de experiență ) a contribuit substanțial la echilibrul acestui popor.

Așa că, mă gândesc eu acum, în răstimpul lăsat de o pacientă, unde amplasăm un monument al femeilor care au crescut copii care să fie asemeni monumentelor închinate soldatului necunoscut? Unde punem Statuia bunicii necunoscute, a acelei femei care a hrănit, a ferit, a răcorit frunți încinse de febră și a legănat suflete în timp ce îngâna un cântec sau cine știe, un descântec? Căci ele au pus în multe suflete stropul de iubire de care toți avem nevoie și astfel au contribuit la bunul mers al lumii.

Dintre voi, cui ați vrea să înălțați măcar un gând bun dacă nu un monument?