Bună rău greșeala recunoscută da’ ce, Dumnezeu, ne facem cu greșeala necunoscută?

Ce facem când nu ne dăm seama că am dat-o de gard și nici celălalt nu spune nimic? Și nu o face din varii motive:

❌Pentru că nu știe că are dreptul să spună „Stop!” atunci când îl „doare” și că are dreptul să pună granițe sănătoase dincolo de care nimeni, chiar nimeni, nu are voie să treacă.

🙃 Pentru că îi e teamă că celălalt se va supăra și astfel va pierde o relație. Bre, păi, cine a început? Și nu este despre ceartă. Este despre a vorbi despre cum ne-au făcut acțiunile și cuvintele celuilalt să ne simțim. Dacă nu spunem, ne umplem de frustrare și așa ne transfromăm în „bombe cu ceas” care oricând vor putea izbucni fără ca cineva să înțeleagă ce s-a întâmplat. Și abia atunci să vezi ceartă!

🌓Nu toți oamenii greșesc deliberat, nu toți sunt „talpa iadului”, mai ales că, de cele mai multe ori, cuvintele, remarcile, glumele, gesturile vin și se pot plia pe ceva preexistent (creat de părinți, profesori, foști iubiți, etc), e ceva ce ținem departe de ochii lumii (că doar nu o să spun tuturor, de la prima ședință, cum mă „încurajau” părinții spunându-mi că nu sunt în stare de nimic) astfel încât un gest sau un cuvânt banal pot avea reverberații nebănuite de nimeni, în nici un caz de cel care ne-a supărat.

De aceea, e mai mult decât necesar să învățăm să spunem ce ne supără într-un mod social acceptabil, pentru că doar așa putem să construim relații autentice sau, mai avem și varianta B, să plecăm din locurile în care nu ne este respectată demintatea, drepturile, granițele.

🌈 Vorbiți despre voi, povestiți-vă pe voi înșivă pentru ca astfel să construiți punți solide între voi și ceilalți. Practic, între voi și lume.