Tu în ce măsori anul care a trecut?

Care sunt lucrurile de care îți aduci aminte dacă te iau repede, repede?

Cum ai învățat să stocheze amintirile de peste an? Sau cele de luna trecută sau de peste zi?

Unde e cloud-ul tău? Ai parolă la el? Petreci mult timp pe acolo?

Când te-ai uitat ultima dată pe pozele de acum un an, doi sau cinci?

Dar pe pozele de la nuntă, de la prima întâlnire, de la botezul primului copil?

De câte ori te-ai lăsat învăluit în emoțiile și sentimentele la care, practic, ai acces oricând te uiți la o fotografie?

Chiar, unde o fi cloud-ul sentimentelor trăite de fiecare data când am făcut click și clipa aceea a fost imortalizată pe pe hârtie, pe telefon sau doar în mintea noastră?

Și, pe cele care sunt doar în memoria ta, de câte ori le povestești? De câte ori te lași povestit de frânturi de amintire ce sălășluiește doar la tine în minte?

Și, dacă azi te-ai duce la cea mai veche poză din telefon, cât te-ai opri să rememorezi ce anume te-a determinat să îți dorești să oprești timpul în loc? Căci, ce e o fotografie dacă nu o înțepenire a unei clipe peste care, în timp ce o fixam în minte, pe film sau în memoria telefonului, alte clipe fugeau, alte cadre se pierdeau, alți oameni treceau poate grăbiți pe stradă sau chiar prin viața noastră.

Fotografiile sunt clipe dintr-un film mai mare care este viața noastră doar că nu știm exact cine este omul care are grijă să proiecteze pe ecranul lumii filmul fiecăruia, film care de multe ori se suprapune peste filmele altor oameni și noi numim asta întâlniri.

Doar că viața – îmi trece acum prin minte – este ca atunci când te uiți la un film în sala de cinema. Dacă ai ratat o faza, un dialog, o scenă nu ai cum să dai înapoi și reiei de acolo de unde ai ratat pentru că ți-a fost gândul în altă parte sau că, pur și simplu, ai ațipit preț de câteva secunde.

Cum facem cu momentele în care am întors capul în partea cealaltă și s-au întâmplat chestii asupra cărora am vrea să revenim?

E suficient să le considerăm pierdute și să nu mai încercăm să revenim asupra lor? Poate măcar să intrebăm: tu ce ai văzut atunci, ție cum ți-a fost atunci, ce ai simțit, ce ai fi avut nevoie atunci când eu am plecat sau doar am întors capul atent fiind la altceva?

Oare suntem conștienți că multe „faze” din propria viață sunt stocate pe cloud-ul altor oameni care au avut alte unghiuri din care au văzut momentul respectiv și, dacă îi rugăm să povestească, or să ne dea o alta perspectiva asupra propriei vieți, asupra perioadelor amprentate de contextul socio-economic-politic care era atunci? Or să povestească cum au văzut, au simțit de-o să credem că e o alta poveste. Pentru că, ce să vezi, chiar este, pentru că amintirea aceea a fost influențată de sentimentele trăite atunci de omul acela iar sentimentele de atunci au fost influențate de experiențele anterioare ale acelui om. Și tot acest amalgam a făcut ca acea clipă (care azi ne este povestită) să conțină elemente pe care nu le putem identifica ca fiind ale noastre dar, totuși, fac parte dintr-un întreg mai mare din care și noi suntem parte.

Așa că, invitația mea de azi este să fii mai atent care dintre clipe le transformi în imagine și le pui în cloud-ul tău intim. Căci, cine știe când, ai să te întorci la imaginea asta și amintirea asta îți va amprenta altă clipă dintr-un viitor despre care azi habar nu avem nimic.

Poza asta am făcut-o într-un retreat yoga undeva pe la Câmpulung, în august 2020 pe când nu știam exact cum să măsurăm ce ne lovise. Știu că atunci am denumit poza „Fiecare are Golgota lui” pentru că, încercând să mă imaginez mică, mică precum gâza aceea mi-am dat seama că ăla e un munte pe care îl parcursese abia jumătate. Așa cum probabil eram și eu și pate încă mai sunt.