Care sunt limitările noastre atunci când scriem și vorbim, practic, când ne exprimam pe noi înșine?

Care sunt întâmplările sau oamenii care nu ne lasă să fim cine suntem, ceea ce suntem de fiecare dată când încercăm să ne exprimăm pe noi? Ce umbre din cel mai întunecat pol al sufletului nostru ne împiedică să fim autentici?

M-am dus ieri pe râul Kabini, practic paralel cu jungla și astfel am putut să văd animalele sălbatice cum își vedeau de treaba lor, care se duceau să bea apă, care să pescuiască sau pur și simplu stăteau acolo, în lumea lor minunat de liniștită, de calmă și de onestă chiar și cu accentele feroce pe care le are. Căci am văzut și un crocodil care sunt sigură că atunci când se întâlnește cu vidrele pe care le văzusem cum se jucau și cum se bălăceau și după aia stăteau grămadă și se bucurau de soare, deci ele, drăguțele, sigur sunt și papa bun la un moment dat pentru crocodil.

Dar, oricum văzându-i pe toți în „căsuța” lor, trăindu-și viața care e chiar veselă dacă te uiți la maimuțe, nu ai cum să nu te gândești că, poate, soluția pentru noi este să ne întoarcem la simplitate. Următorul pas al evoluției să fie acesta al comasării tuturor informațiilor, al sintetizării lor care să ne ajute să devenim onești în raport cu noi înșine și în raport cu ceilalți. Așa îmi place mie să cred că, întoarcerea la onestitate și la bună cuviință, este posibilă în momentul în care simplificăm toate bazându-ne pe experiențele anterioare.

Bunăoară, dacă simplificăm relațiile dintre noi, îndepărtând intervenția deformatoare a ego-ului care ne determină să uităm de celălalt, eliminând pornirea rea (fie ea prin cuvinte, fie prin gesturi), renunțând la așteptări (și la cele legate de noi dar și față de alți oameni), comparându-ne cu alte persoane sau comparând viața noastră cu ceea ce se vedea pe gaura cheii despre viața altui om; simplificând astfel putem ființa autentic bazându-ne doar pe ceea ce ne spune sufletul nostru.

Nu m-am mai dus în junglă azi, dar sunt sigură că Alina m-a purtat în gândul ei, a făcut poze pe care mi le va povesti așa cum am făcut și eu de i-am purtat pe cei dragi cu mine în gând prin toate locurile în care am fost și le voi povesti din toate câte le-am trăit.

În timp ce stăteam singură pe prispa din spatele casei mi-a venit în minte că eu nu m-am dus în jungla indiană pentru că am simțit că azi mi se deschide o cale spre jungla din mine, ca un portal care are timpul său, propriile mecanisme ce nu pot fi atinse decât în anumite condiții și care creează scurtătura spre mine. Spre locul unde demonii se adapă cu ceea ce egoul meu făurește, cu ceea ce cred că mi s-ar fi cuvenit și n-a fost și poate că nici nu va fi, cu fricile puse de alții și făcute de copilul ce am fost mai mari și mai înfricoșătoare decât erau, cu dezamăgirile de a nu fi fost iubită de cei care ar fi trebuit să o facă și de alții care mi-aș fi dorit să fie cei prin care să înțeleg iubirea și, în general, de toate câte credem și ne imaginăm și le dezvoltăm și le lăsăm să sălășluiască în interiorul nostru ca așa, prin acest mecanism pervers, să ne facă să uităm de simplitate și de decență.

Facem drumuri lungi să vedem animalele în junglă fără să fim conștienți că așa ar trebui ca, din când în când, să ne vizităm propria junglă cea din interiorul nostru ca astfel să știm ce slăbiciuni trăiesc în noi pentru ca, atunci când se întâmplă să se ițească, în încercarea de a se adăpa din viața noastră, din relațiile noastre, din oamenii dragi sau abia cunoscuți, măcar să îi știm și să ne împrietenim cu ei, sălbăticiunile noastre cele atât de ignorate. Pentru că, realist vorbind, această ignorare este cea care ne complică viața prin dorința de a le ține departe de ochii celorlalți crezând că astfel devenim perfecți pentru ei. Când, de fapt, pentru cei mai mulți nici nu contăm. În economia vieții lor, pur și simplu nu contăm. Așa cum nici alți oameni, pur și simplu, nu contează pentru noi. Doar că, în această încercare de-a dreptul stupidă de a fi văzuți nemaipomeniți spre perfecți, lăsăm jungla de gânduri să devină luxuriantă, căci nevăzută de Lumină și atinsă doar de Întuneric ea crește și dezvoltă demoni pe care, de cele mai multe ori, refuzăm să admitem că-i purtăm cu noi peste tot în lume și că, în cele mai bizare momente, ele se manifestă într-un mod nedorit de nimeni, nici măcar de noi. De aceea cunoașterea lor, afundarea aceea în propria minte, în străfundurile cele mai întunecate are rolul de a descoperi ce anume ne trăiește fără ca măcar să știm.

Căci, dacă îi știu, atunci pot să le dau – când aleg eu și când e momentul potrivit – ceea ce au nevoie. Și așa pot să ajung să mă întrec la sala de sport cu propriile limite, nu în cuplu cu partenerul. Pot să gătesc mult pentru oamenii dragi în loc să mănânc mult de unul singur departe de ochii celorlalți, să savurez din când în când statul la un „pahar de vorba” în loc să-mi înec demonul într-o sticlă sau mai multe și tot așa. Trebuie doar să ne dăm voie să înțelegem ceea ce facem fără ca măcar să conștientizăm sau să facem chiar și după ce vom fi înțeles.

Jungla din sufletul nostru, odată cunoscută, explorată, înțeleasă e calea sigură (și poate nu simplă) spre acea autenticitate menită să ne descomplice viața ca și cum am da deoparte liane de gânduri nefolositoare, de certuri imaginare și lupte niciodată duse și deci etern neterminate, străbătând astfel mai ușor drumurile spre alte suflete care, multe dintre ele, sunt prinse și ele în jungla lor, în zbuciumul lor care îi ține captivi în hățișul de gânduri imaginare.

Cred că simplitatea și buna cuviință sunt posibile doar atunci când ieșim din propria junglă și ne lăsăm sufletul să se adadpe la râul de Iubire care de multe ori este la doi pași de ceea ce trăim acum, captivi ai propriului ego. La fel cum am văzut sălbăticiuinile Indiei pășind agale spre râu, stând leneș sub soarele darnic și ostoindu-și setea fără frică, fără zbucium doar atenți unii la ceilalți ca într-un dans al vieții în care unii de nasc, se transformă, se înmulțesc și cresc pui, devin poate hrană sau doar își duc zilele până la numărul cel mai mare posibil pentru specia lor.

Viața, această roată infinită care ne ține pe toți ca într-o centrifugă și, cu cât suntem mai conștienți de viteza ei cu atât putem avea o imagine în care toți, dar absolut toate ființele vii, formăm un tot unitar în care fiecare depinde de existența celorlalți.

Namaste!