Fata mea, acum mulți ani, pe când învăța să construiască mici castele din cuburi, de fiecare dată când reușea să mai pună un cub zicea „Așaa… ”. Știți vocea aia dulce de copil încă mirat de tot și toate care își construiește propria lume cu fiecare cub bine poziționat? E, așa zicea și ea și era concentrată, atentă la proces (am spune acum ) și conștientă de fiecare etapă. Evident că și asta aș spune acum, azi, dar atunci doar îi sesizam convingerea din glas că a mai făcut ceva bun, că i-a reușit și că poate să continue.

E, așa am impresia azi că eu pot să spun un „Așaa… ” ferm care să mă ajute să înțeleg plenar că sunt pe un alt palier al vieții total diferit de felul în care am început viața asta. A, și aproape la polul opus față de predecesorii mei. 🤷‍♀️

E un pic bulversant acest sentiment de a fi schimbat multe lucruri în viața ta printr-un lung proces de schimbări mai mari sau mai mici. Eu chiar am avut un sentiment straniu că mi se apropie moartea, norocul meu că este un eveniment care nu mă impresionează cu nimic, nu mă sperie. Știu că este ce trebuie să fie și singurul lucru pe care mi-l doresc este să vină cât mai lin ca să fie cât mai ușoară pierderea pentru cei cărora le sunt dragă.

Dar, chiar și așa, tot am vorbit despre asta cu Decebal care cu un ușor zâmbet îngăduitor mi-a spus că e mai mult decât firesc acest sentiment de moarte în condițiile în care de atâția ani fac schimbări încât, la un moment dat, era normal să moară vechea Ligia.

El mi-a zis de triada vedică care venerează zeul morții, Shiva, care ne ajută să înțelegem că trebuie să moară „ceva” ca să se poată naște „altceva”. Care ne spune că totul este un cerc astfel încât atunci când ceva se termină, începe altceva, vechiul lasă loc noului și tot așa mai departe.

Și cred că acest aspect l-am înțeles cel mai bine azi când m-am așezat sub copacul lui Shiva, banian, ale cărui crengi se îndreaptă către pământ pentru ca la un moment dat să devină rădăcini. În momentul în care l-am văzut am avut o imagine clară cu mine devenită rădăcină pentru copiii mei și poate pentru copiii lor, dacă așa va fi îngăduit, dar și pe mine parte dintr-un pom mult mai mare în care toți predecesorii mei și-au făcut ciclul vieții lor și au trecut de la ramuri tinere la rădăcini, care cum a putut și fiecare cu ce a avut mai bun de dat mai departe.

Așa că vin și vă întreb: tu ce fel de ramură ești și ce fel de rădăcină vrei să devii atunci când va veni timpul?