Este o scena în filmul Naufragiatul în care, după ce personajul principal este salvat are loc o petrecere care, la un moment dat, se termină iar el rămâne singur în camera de hotel. Chestia e că tot ce putea să facă era să stea în fund lângă pat și să apese pe butonul veiozei de pe noptieră. Să aprindă și să stingă lumina fără nici o expesie pe față doar conștient de momentul acela în care avea toate la câte visase și un pic mai mult. Avea nevoie să poată să cuprindă toată grozăvia prin care trecuse dar mai ales faptul că se terminase și se putea folosi din nou de tot ceea ce ne oferă civilizația.

Așa mă simt eu acum că am nevoie de un timp în care să îmi pot da seama că răul ăla mare care mă copleșise la un moment dat, care cel mai probabil m-a îmbolnăvit, a trecut. Am nevoie de momentele astea de liniște în care să pot să mă adun și să-mi întorc atenția înspre mine, înlăuntrul meu pentru ca astfel să pot să vindec ce o fi de vindecat, să îmbunătățesc pe ici, pe colo prin părțile esențiale 🙂 și să fiu cu mine, cu nevoile mele, cu dorințele mele cu nevoia de a împărtăși (cum este și acest moment) dar mai ales cu conștiința clară asupra acestei călătorii pe care o numim viață pentru ca astfel să încep să mă bucur plenar pentru cât de bine este.

Azi am făcut yoga în aer liber, sub copacii de mango, ne-au încântat vreo trei feluri de păsări cu cântecul lor și, ca să internalizăm cât mai bine ce ne spune Avi din când în când 😀 :

„Don’t let your mind be like a veverița.”

în copacii din fața noastră s-au jucat mai multe veverițe. Așa am putut să am imaginea clară despre cum ne fuge mintea de la un gând la altul, de la o idee la alta, facem planuri pentru următoarea călătorie fără să o fi încheiat pe aceasta iar toate acestea nu fac altceva decât să ne distragă atenția de la ceea ce trăim acum. Și există riscul să mă gândesc la următoarea călătorie și asta să mă împiedice să observ toate detaliile călătoriei de azi.

A fost bună sesiunea de astăzi, un pic dinamică dar și cu o conectare bună la pământul acestei țări, la felul oamenilor de a fi care imprimă o energie acestuia, energie la care te poți conecta de fiecare dată când un om, total necunoscut, se apleacă în fața ta și îți spune zâmbind „Namaste!”. E la fel ca la noi, în satele în care oamenii și-au păstrat dorința de apropiere, nu le este teamă să intre în vorbă cu alți oameni iar cel mai simplu de îndeplinit toate acestea este să îi urezi o zi bună.

Am avut impresia astăzi că în cele două ore cât a durat sesiunea de yoga chiar am reușit să intrăm în armonie cu natura și parcă și ea ne-a simțit pentru că, după ce mințile noastre au încetat să mai fie ca niște veverițe zburdalnice și am reușit să ne concentrăm de așa manieră încât să păstrăm o postură într-un singur picior, cu mâinile împreunate a rugăciune și ridicate drepte deasupra capului, ne-am așezat, Avi ne vorbea despre această legătură cu pământul și energia țării pe care o vizitezi, deodată, de undeva din dreapta lui a venit un fluture mare (chiar avea 7-8 centimetri în anvergura aripilor), negru cu roșu care a trecut prin spatele lui după care a venit în fața noastră, a făcut două, trei piruete și a plecat. Uimirea, bucuria, încântarea sunt convinsă că ne-a cuprins pe toate și așa am putut să încheiem această sesiune la fel de ușoare și sprintene ca un fluture.

A fost atât de frumos încât ne-a ținut acolo, în momentul prezent, am putut să trăim și să internalizăm în forul nostru interior toate câte le-am trăit, clipă de clipă iar eu nici cu gândul n-am gândit că aș putea să fac o fotografie. Așa că, va trebui să mă credeți pe cuvânt.

Namaste!