De ce ne alegem partenerul de viață după chipul și asemănarea părinților noștri? Ce se întâmplă în mintea și în sufletul nostru de facem acea alegere care practic ne împiedică să alegem ceea ce (știm la nivel conștient) că ne place și ne duce către genul de persoană pe care jurasem să o evităm? Of! e puțin complicat, nu-i așa? Știu, asta e moștenirea lăsată de psihanaliști dar pe care, odată ce ai înțeles-o, nu o mai poți ignora.

Rațional vorbind, cam fiecare dintre noi știe ce tip de partener de viață și-ar dori și multora dintre noi le-a fost dat să se întâlnească față în față cu acea persoană care se apropia de „idealul” lor. Și totuși, de foarte multe ori, un procent foarte mare dintre aceștia sfârșesc prin a repeta relația pe care au avut-o cu părintele său și nu poate primi în viața lor acea persoană care se apropie de ceea ce au visat cu ochii deschiși.

Păi, lucrurile stau cam așa: felul în care a primit iubire în prima parte a vieții sale (și asta bineînțeles că s-a întâmplat cu părintele său sau cel care l-au crescut) este ceea ce vă căuta mai târziu, în viața adultă ca „model” de iubire. Iar asta se întâmplă pentru că părinții sunt cei care, prin comportamentul lor, prin felul în care ne arată că suntem iubiți ne „imprimă un progrămior” prin care noi o să recunoaștem iubirea în viața adultă. Acela va fi tipul de iubire pe care îl vom căuta (pentru că ne este familiar) și ne va fi foarte ușor să spunem: „Wow!! Omul ăsta mă iubește! Mă ignoră ca să nu mi se suie la cap, dar sigur mă iubește.” sau „Pentru că nimic din ce fac, niciodată nu este bun înseamnă că eu nu sunt suficient de bun dar uite că, din când în când, printre două mustrări, mă lasă să îi arăt că îl/o iubesc…”.

Lucrurile stau cu atât mai „bine” (e o glumă proastă dar, hei, e mecanism de apărare pentru că scriu despre lucruri rele care chiar există) atunci când părinții aleg să le arate copiilor „iubirea” prin violență fizică, verbală sau alte forme de abuz. Acelor copiii le va fi cumva simplu, va fi într-un firesc al vieții să accepte relele tratamente și în viața de adult. Pentru că așa au trăit și, cu cât lucrurile se întâmplă mai des în viața noastră cu atât avem șanse să le considerăm normale. Știu, e trist iar pentru mulți dintre voi pare neverosimil dar credeți-mă că e cât se poate de adevărat.

De aceea, multor oameni le este foarte greu să te creadă dacă te porți față de ei într-un fel pe care nu îl pot recunoaște. Degeaba îi spui cât de minunat este că nu va ști să primească darul tău. Nu te crede. Nu poate să te creadă. Din simplul motiv că omul ăla nu știe despre el că e minunat, nu are înglobat în imaginea sa despre sine că este o persoană merituoasă. El știe doar ce i-a spus părintele său despre el. (De exemplu: „Nu ești în stare de nimic.” Drept pentru care va munci să facă un milion de euro ca să îi demonstreze mamei sale că este în stare. Iar ea nu îi va spune niciodată „Bravo, fiul meu!” pentru că nici ea nu are soft-ul ăsta pentru că nici părinții ei nu i-au spus.) Până când nu va schimba ceva la felul în care se privește pe sine, până când nu va renunța să se vadă DOAR prin cuvintele părintelui său nimic nu va fi posibil.

Pentru că suntem tributari părinților noștri atât timp cât îi păstrăm pe piedestal.

Un piedestal pe care s-au impus să fie suiți dar pe care este nefiresc să fie din simplul motiv că sunt oameni. Oricât de minunat ar fi un părinte tot om este. Iar oamenii greșesc și trebuie priviți așa, din perspectiva asta. Pentru că doar privindu-i ca pe niște oameni care au amintirile și experiențele lor, care au umorile și angoasele lor putem să admitem că au greșit în raport cu noi ca astfel să putem să nu mai facem literă de lege din ceea ce, la un moment dat, ne-au învățat că suntem și că merităm.

Abia după ce ne „descătușăm” din moștenirile care ne îngrădesc și (uneori) ne otrăvesc viața abia de atunci începem să trăim acea viață la care am visat 😛 și putem să începem să primim darurile cu care oamenii vin către noi. Abia atunci putem cu adevărat să trăim iubirea. Plenar și deplin pentru că vom dărui și vom primi așa cum ne-a spus-o good, old Will:

“My bounty is as boundless as the sea,
My love as deep; the more I give to thee,
The more I have, for both are infinite.”

„Bunătatea mea este la fel de nemărginită ca marea,
Dragostea mea la fel de profundă; cu cât îți dau mai mult,
Cu cât am mai multe, căci ambele sunt infinite.”