– Ce faci, mamă?
– Obosită…
– Ai avut mulți azi?
– Mnnu, nu mai mulți ca de obicei. Dar oamenii sunt foarte obosiți și sunt haotici în expunerea problemelor, greu reușesc să raționeze, știi cum era cu computerele alea vechi când aveai impresia că „râșnițează” hard-ul? E, așa e cu unii oameni. Și nu pentru că e hard-ul mic ci, pentru că nu mai face față la atâtea gânduri și planuri și așteptări și dorințe și certuri care au loc doar în capul lor.

După care se miră că nu se pot relaxa. Că nu pot să stea într-un loc măcar câteva minute. Că se simt tensionați, nervoși, au frici total nejustificate și idei care alimentează aceste frici și le fac de trei ori mai mari.

Mă ascultă fiică-mea, cumva zâmbește și mă întreabă:
– Păi, și ce le zici?
– În primul rând le zic să devină conștienți de toate gândurile care le umblă prin cap ca trenurile și pe care e musai să le verifice dacă au legătură cu realitatea. Și, de multe ori, se uită la mine mirați și… nu prea înțeleg. Atunci, eu îi cer să îmi spună primul gând cu care se confruntă chiar atunci în timp ce noi vorbim. Și e mirat că de unde știu că se mai gândește și la altceva de parcă i-aș citi gândurile.

Fii-mea râde:

– Și, le citești?

Mă bușeșete râsul și îi spun că mă bucur enorm că nu știu să citesc gânduri că mare aglomerație ar fi în mintea mea. Mi-e greu și pentru că înțeleg mai mult decât media dacă aș auzi și ce NU se spune, vai capul meu aș fi. 😀

– În al doilea rând le spun că trebuie (chiar trebuie) să devină conștienți de propriul corp. Să poată să deceleze în timp util momentele în care stau cu umerii ridicați și încordați de parcă se așteaptă să se ia la trântă cu cineva. Sau stau cu pumnii strânși sau cu maxilarele încordate de parcă sunt în cea mai terifiantă situație din lume. Și ei, de cele mai multe ori, doar s-au certat cu șeful sau un coleg sau au prea multe chestii de rezolvat într-un timp prea scurt și, în loc să se oprească și să reevalueze situația în care se află stau cu corpul într-o tensiune îngrozitoare de parcă ar fi un soldat în Kosovo. Hmm, m-am obișnuit în toți anii ăștia să mă folosesc în exemplul meu de orașul ăsta despre care toată lumea știe că acolo s-au întâmplat numai nenorociri. Poate că ar trebui să schimb căci, iată, istoria foarte recentă ne oferă noi orașe la care să ne raportăm.

În timp ce le spun despre acestă încordare și devin și ei conștienți, atunci îi pun să își scuture brațele pentru ca astfel să realizeze ce bună e starea de relaxare. Și le mai spun cum a zis Bessel van der Kolk:

„Ca o schimbare reală să se poată produce corpul trebuie să înțeleagă că pericolul a trecut pentru ca astfel să poată să trăiască în momentul prezent.”

Cu această conștientizare devine inutilă acea încordare. Numai că de aici și până la o stare de relaxare e o cale mai lungă ce nu poate fi parcursă decât printr-o continuă legătură între minte și trup. Printr-o permanentă conștientizare a momentului în care mă aflu, a lucrurilor pe care le am de făcut și a felului în care mă folosesc de corpul meu pentru a le face, care sunt emoțiile pe care le trăiesc și care mi-au fost generate de mediul în care mă aflu, de oamenii cu care sunt și de modul în care mi se cer toate dar mai ales de modul în care eu aleg să mă raportez la ceea ce se întâmplă.

E un proces cu suișuri și coborâșuri dar care mie mi se pare că începe în momentul în care fac prima schimbare. Pentru că momentul acela este ca și cum, până atunci, m-aș fi învârtit într-un sens giratoriu de ceva timp fără să văd (sau fără să-mi fi spus nimeni) că există o ieșire, o altă stradă pe care să o cotesc. Ori prima schimbare, prima dată când fac altfel este momentul în care am tras de volan și m-am înscris pe altă stradă, am iesit din sensul giratoriu.

E greu pentru că nu știi drumul ăla? Poate că da. Cred că mai inconfortabil este că este nou și este lipsit de repere nu neapărat că e greu. Dar, dacă vrei, poți să te întorci în sensul ăla giratoriu și să te învârți acolo până faci șanț. Numai că, dacă te întorci acolo măcar nu te mai plânge că viața ta nu este așa cum ți-ai dori-o. Împacă-te cu gândul și continuă să te învârți dar fără să te plângi.

Sunt rea? Nu. Sunt realistă.

– Păi și, ce le spui?

– Să o ia ușor și să nu creadă că dacă se așează acum în lotus și își pun cine știe ce mantre, boluri tibetane, chestii nușdecare or să poată să intre în starea aia de liniște, de meditație.

– Și cum tre să facă?

– Mie îmi place mult Louise Hay pe care le-o recomand să o ruleze pe difuzor nu în căști, adică să nu le fie atenția numai acolo, practic să schimbe o încordare cu alta. Că la prima încercare ești tentat să te concentrezi pe ce spune de parcă urmează să dai examen din Louise Hay. 😀 Să o pună tare să se audă în toată casa ca astfel, în timp ce fac orice altceva, creierul să se obișnuiască cu ritmul și modulația vocii ei care chiar are un efect liniștitor. Și, după câteva audiții de genul ăsta, în mai multe zile, să încerce să se așeze într-o poziție comodă ca să poată obține o stare de relaxare. Care nu va fi de durată foarte lungă dar… este un început bun. Abia după toate astea să încerce să facă și o baie caldă (sau fierbinte) cu săruri și alte alea, mă rog, un răsfăț pe care să îl poată trăi cu mintea și cu trupul. 

Mulți întâi trebuie să învețe să stea într-un loc fără să se bâțâie, fără să se mute de pe un picior pe altul, fără să-și schimbe poziția la fiecare 30 de secunde. Trebuie să învețe să le fie mintea doar la ceea ce trăiesc în momentul prezent, să învețe că e ok să aleg să nu fac nimic câteva ore în care mă odihnesc iar asta nu înseamnă că este un timp pierdut.

Trebuie să învețe să deceleze care sunt gândurile alea (ca cel de mai sus) care le-au fost spuse de cei care i-au crescut și care nu mai au corespondent în viața lor de acum.

Toate astea pot fi un bun început pentru o schimbare benefică, majoră care va avea efect asupra calității vieții. Adică chestia aia de care ne plângem cel mai des: că viața noastră nu este frumoasă.

Viața noastră este atât de frumoasă pe cât știm să ne-o facem frumoasă.

Ceea ce vă doresc din suflet.