De foarte multe ori, adică în foarte multe dintre cazuri, trec un an, doi sau mai mulți până când oamenii care fac terapie devin conștienți de schimbare, de binele care începe să se instaleze. La un moment dat încep să fie conștienți că sunt mai echilibrați, că reușesc să se întrebe dacă vor înainte de a se angaja într-un proiect sau discuție sau să facă o promisiune; încep să spună nu, să ia o pauză înainte să ajungă epuizați, adică, încep să aibă mult mai multă grijă de ei.
În ceea ce mă privește pe mine ca terapeut, de multe ori intuiesc că va fi nevoie de ani înainte să fi aflat toată povestea, înainte să pot să cuprind toată grozăvia trăită de ea (sau el), înainte ca omul respectiv să știe el (sau ea) câtă poveste are în minte și în suflet, câți oamenii, câte trăiri, câte amprente poartă cu sine prin lumea asta mare.
La fiecare început de drum îmi dozez răbdarea pentru ca astfel să pot să fiu atentă la poveștile banale: m-a înșelat, m-a părăsit, șeful este nedrept, traficul este infernal, nu am bani, nu am succes, am obosit dar nu mă pot opri. (Da, credeți-mă că aia cu înșelatul și cu șeful nemernic sunt întâmplări banale. Când vine vremea vede asta orice om căruia i s-a schimbat scara de valori. 😛 )
Și nu pot să îi spun din prima că reacția de azi, la ceea ce se întâmplă zi de zi și care este disproporționată, se datorează unor lucruri cine știe când întâmplate care au lăsat niște amintiri și care determină azi anumite reacții.
Răbdarea chiar e o virtute iar în cazul psihoterapeuților cred că e piatra de încercare. Cu fiecare om care îi calcă pragul cabinetului. Și, majoritatea oamenilor, sunt grăbiți, sunt conștienți de suferința lor de foarte mult timp dar abia acum și-au făcut curaj și acum vor repede. Dar repede nu se poate.

Repede nu e bun.

Repede strică în foarte multe dintre cazuri.

Repede e un dușman ascuns și pervers.

Repede acționează doar pompierul, medicii în unele cazuri, salvarea, poliția și cam atât.
În rest, ăilalți, nu tre să alergăm bezmetici spre nicăieri.
Partea bună este că mici schimbări se produc destul de repede așa că nu vă speriați și nu renunțați înainte de a începe. Eu doar vreau să vă spun că, oricum, la început de drum habar nu aveți încotro veți ajunge, care vă va fi parcursul. La început este ca atunci când mergi cu mașina pe un drum necunoscut și vezi doar cât bat farurile. Nu e comod și ai vrea să ajungi cât mai repede. Dar, la un moment dat – mai devreme sau mai târziu în funcție de povestea fiecăruia – se luminează și ai să ai o altă perspectivă asupra locurilor unde te afli, în care schimbarea te-a purtat.

Eu cred că, din când în când drumul fiecăruia ajunge într-un sens giratoriu care are mai multe posibilități, mai multe exit-uri și de aceea ne este greu să să alegem din prima din simplul motiv că nu avem waze așa că e nevoie să știm exact ce drum vrem să apucăm în viață, cam care este viața pe care am vrea să o ducem, care sunt oamenii care am vrea să ne însoțească și astfel, odată ajunși la un sens giratoriu, ne va fi mai simplu să facem alegeri.

Pentru asta două lucruri ne pot fi de folos: să fim lămuriți de cât mai devreme cum am vrea să ne trăim viața și să ne păstrăm mintea cât mai limpede și despovărată de gânduri inutile legate de scenarii terifiante. Ambele fac parte dintr-o igienă mentală de care suntem singurii răspunzători.

Așa că, nu-mi mai rămâne decât să vă urez să fiți atenți la drum, la oamenii pe care îi lăsați să vă fie companioni de drum iar când o veni vremea să ajungeți într-un sens giratoriu aduceți-vă aminte cum ați vrea să vă fie viața și alegeți exit-ul cel mai potrivit pentru voi.

Hai, cu bucurie înainte!