Oricâtă profunzime aș căpăta – datorită sau din cauza, încă nu stiu pentru că nu m-am decis dacă este un dar sau un blestem să poți să vezi și să înțelegi mult mai repede decât alții ce e cu oamenii cu care te întâlnești în context social – deci, oricât de profund aș merge cu intrepretarea acestei vieți, eu tot la iubire ajung.

Adică, indiferent de ceea ce observi, comportamente, gesturi, auzi cuvinte mai potrivite sau mai puțin potrivite, când te duci la esența lor, la seva din care s-au hrănit o să dai, la unii, de iubire iar la alții vei înțelege că toate pe care le-ai văzut și le-ai simțit erau dintr-un loc în care iubirea nu poposise de mult.

Așa încât, la un moment dat poți să decelezi dacă ceea ce s-a auzit, s-a simțit și s-a înțeles era izvorât dintr-un spațiu în care am lăsat iubirea să se nască și să se dezvolte în noi, devenind astfel izvor de înțelepciune sau, ne-am lăsat sufletul să se facă pârloagă unde doar buruienile mai pot trăi și de unde nu vor putea răsări niciodată cuvinte, gesturi sau mâini întinse care să mângâie alt suflet.

Deci, degeaba ne mirăm că discursurile sunt nuștiucum, că nu mai reușim să ajungem unii la alții oricât de mult ne-am întinde înspre celălalt dacă nu ne lăsăm sufletul cultivat de o gândire curată care să nu conțină invidie, denigrare, trufie, ură. În absența lor – după ce vom fi făcut suficiente exerciții care să ne oprească din toate de mai sus – abia atunci vom putea gândi și acționa din acel loc în care iubirea față de tine și față de alt om, față de țara ta si de planetă se vor manifesta plenar.

Rugăciunea, meditația, mindfulness-ul sunt un început bun menit să curețe sufletul de toată ura și invidia și tendința de a-l arăta pe celălalt cu degetul.

Eu, de exemplu, când am impresia că mi-e mintea viciată și plină de multe care nu-mi trebuiesc și, vorba lui fi-miu: „Zici că în capul meu e bâlci, cu un carusel care se tot învârte și mai vine și maimuța aia mică cu cinelu’ și bate de nebună” eu, în momentele alea, încep și spun Tatăl Nostru de multe ori până când reușeșsc să îl spun conștientă fiind de fiecare cuvânt pe care îl spun. Și uneori îl spun și de zeci de ori pentru că îmi dau seama că pe la jumate mi-a fugit mintea în altă parte, că am zis tot dar nu am fost atentă și tot așa.

Dincolo de legătura cu divinitatea, eu vă spun că este și dpdv cognitiv un exercițiu bun pentru că Tatăl Nostru este un automatism la care nu prea mai suntem atenți. De aceea, puteți să înlocuiți cu teorema lui Lagrange doar ca va trebui să o spuneți de atâtea ori până când mintea voastră devine conștientă de fiecare cuvânt.

Atunci o să știți că mintea vostră s-a domolit și poate să fie atentă doar le ce vede în jur. Pentru că e mai limpede va putea să se adapteze la mediu mult mai ușor și mai adecvat și, uite așa, veți putea să plecați din locul ăla steril și plin de buruieni pentru ca să puteți acționa din iubire. Față de voi înșivă și față de alții.

Sfântul Augustin zicea: „Iubirea mea e greutatea mea, prin ea merg oriunde merg.”

Zic eu, încercând să cuprind ceea ce el a spus, că ancorarea mea în realitate este dată de iubirea pe care o las să crească în mine. Și așa, îmi va fi mult mai ușor să fiu prezentă în realitatea asta nu în cea din mintea mea iar prea plinul meu de iubire va fi cel care îmi va forma gândurile, cuvintele și comportamentele mele.

[Gânduri între două terapii de la Ligia Moise]