De născut ne naștem o dată.

Unii, dacă nu aproape toți, renaștem de mai multe ori. Practic, după fiecare întâmplare nefericită, după un mare eveniment de viață, renaștem pentru că, de multe ori, se întâmplă să „murim pe dinăuntru” ca mai apoi, într-un timp mai lung sau mai scurt, să revenim la viață, să ne recompunem din ce a rămas.

O să fim la fel și totuși altfel. Uneori ca într-un tablou de Picasso. (V-am făcut să râdeți sau măcar să zâmbiți? E bine, pentru că eram prea serioși.) Și cu toate astea, vom fi recognoscibili în întâlnirile cu ceilalți oameni chiar dacă nu mai suntem la fel.

Ieri seară m-am trezit în cap cu expresia asta că „ne REnaștem”, în sensul că, unii dintre noi, după cine știe ce mare întâmplare, ne reconstruim singuri pe noi înșine, renăscându-ne, practic, pe noi înșine, devenind alții.

Nu, nu cred că e vorba doar de cicatrici și părți mai puțin mobile care mă fac să fiu altfel. În urma renașterii mele de către mine însămi eu voi fi cel care aleg eu să fiu. Cel care am înțeles eu că trebuie să fiu pentru că doar această variantă va fi în stare să facă față altor încercări ale vieții.

Ei, și aici, intervine o problematică. Dacă eu, traversând evenimente nefericite, am înțeles că șmecherii, miștocarii, ăia tari în gură, cel care poate să ia o cută văzută la rochia sau cămașa altuia și să o transforme în motiv de râs, cel care vorbește și când nu se pricepe, șamd atunci, asta voi alege să fiu.

În schimb, dacă am norocul să înțeleg că a fi bun înseamnă (și) să mă opresc din a face rău cuiva — cu gândul, cu fapta sau cu vorba — ca după aceea să fiu în stare și de acte de milostenie de oricare fel ar fi ele, atunci se cheamă că am avut noroc. Înseamnă că am înțeles bine și acționez și spre bunul mers al lumii nu doar spre binele meu.

Putem să ne schimbăm, să ne transformăm prin REconstrucție? 

Cu siguranță, da. Dar există o condiție de cauzalitate: e musai să-mi dau seama că fac ceva ce nu este bun, că ceea ce spun sau fac are un efect negativ asupra altui om sau a mai multora și să-mi dau seama că actele și cuvintele mele se datorează unor gânduri de care ar cam trebui să mă rușinez. (Ce, vreți să spuneți că doar mie mi se întâmplă să mă rușinez de propriile gânduri? Mbine…)

Abia după aceea pot să mă REnasc eu pe mine, acel om care să fie mai bun. Atenție, nu neaparat mai bun decât cel/cei care m-au rănit ci mai bun decât fusesem „proiectat” să fiu de către genetica mea și mediul în care am trăit inițial, când nu stătea în puterea mea de a alege și de a mă forma. 

Înseamnă că voi fi înțeles că e posibil să fiu mai mult decât am văzut în mediul în care am crescut, înseamnă că voi fi înțeles cât de fațetată este lumea asta, am înțeles că întotdeauna există mai multe posibilități decât cele aflate de mine până acum și, tot ce am de făcut este să găsesc varianta cea mai bună. Pentru ca astfel să mă reconstruiesc eu pe mine spre o mai bună funcționare a mea și poate, prin cine știe ce resorturi și ce mecanisme, spre o mai bună funcționare a lumii.